După 1968, Nicolae Ceaușescu a îngăduit și chiar a încurajat mutarea în cartierul Primăverii a unor scriitori aflați în plină ascensiune literară și politică (Nicolae Breban, Alexandru Ivasiuc, Virgil Teodorescu). Continuau să locuiască acolo relicve staliniste, gen Mihai Beniuc și Valeriu Emil Galan, ilegaliști uitați de lume (Ivanca și Teodor Rudenco, Maria Sârbu, sora „eroinei clasei muncitoare” Elena Pavel, Vanda Nikolski, Tatiana și Iakov Bulan, Sanda Rangheț, Charlotta Gruia, Ronea Gheorghiu, Tamara Mureșan, căsătorită în anii ’50 cu generalul de securitate Ladislau Ady, arestat între timp), generali de securitate la pensie (Vasile Negrea) sau activi (Aristotel Stamatoiu), dar și marele expert în adaptări, Zaharia Stancu (împreună cu întregul său clan de familie). Nu departe de Stancu locuia George Macovescu.
Tot în „cartier” locuiau miniștrii Alexandru Sencovici, Mihai Suder și Constantin Scarlat. Pe strada Pictor Negulici au locuit liderii comuniști greci Apostolos Grozos și Mitsos Partsalidis. După înfrângerea guerilelor comuniste din Grecia, Nikos Zahariadis, secretarul general al PC din Grecia, a locuit pe strada Grădina Bordei (azi Jean Monnet), iar în beciul acelei case a fost anchetat și torturat Kostas Karagheorghis, acuzat de „deviaționism titoist” (lichidat în România de comuniștii greci în colaborare cu PCR și cu Securitatea). Au continuat să locuiască acolo foști agenți sovietici din anturajul lui Dej, între care Serghei Nicolau (Nikonov), fostul șef al Serviciului de Informații al Armatei, căsătorit cu Nina, ani de zile secretara personală a primului secretar. Locuiau exact vizavi de Bodnăraș.
Nu departe stăteau Nicolae Goldberger și Gheorghe Stoica, vechi activiști ai Cominternului. Pe strada Pușkin locuia Clara Cușnir-Mihailovici, membră a PCR de la înființare, specialistă în măsluirea istoriei mișcării comuniste, ani îndelungați directoarea Muzeului de Istorie al acestei formațiuni. Era vecină cu idolul ei, Leonte Răutu, groparul culturii românești. Răutu locuise în anii ’60 pe strada Turgheniev, apoi s-a mutat într-o enormă vilă pe „Kalinin”, clădită pentru el încă din ultimul an al lui Dej, de care, cum se știe, a fost extrem de apropiat.
Lui Alexandru Drăghici i s-a construit o casă imensă, n-a mai apucat să se mute în ea din cauza Plenarei din aprilie 1968, când a fost acuzat, pe bună dreptate, de înscenarea împotriva lui Lucrețiu Pătrășcanu soldată cu execuția acestuia în aprilie 1954. Palatul, situat în imediata vecinătate—pe Bulevardul ex-Kalinin—a reședinței lui Ceaușescu, a fost transformat în casă de oaspeți (ceea ce, din câte știu, continuă să fie și azi).
Pe strada Amiral Bălescu locuia Mihail Florescu, ministrul chimiei (s-a mutat ulterior pe strada Grigore Mora), foarte aproape de „blocul” unde stătea familia Manea (el era șeful de cabinet al lui Ceaușescu). La doi pași, pe strada Pictor Rosenthal, locuia Nestor Ignat (1918–2016), politruc de seamă, redactor-șef adjunct la Lupta de clasă, aplaudat după 1990 drept un artist grafic de mare valoare...
Politologul Ken Jowitt a scris despre modelul de castel medieval baricadat al comunismului de tip sovietic. Mentalul stalinist, ca și acela fascist, era unul al fortăreței asediate. În Romania, Cartierul Primăverii a devenit astfel, după 1948, o asemenea fortăreață, cu securiști în civil circulând pe străzile din zonă spre a vedea cine cu cine se întâlnește, cu milițieni plasați în gherete în fața vilelor în care locuiau magnații totalitari cu familiile lor, cu doctori aflați zi și noapte la dispoziția mai-marilor puterii.
După știința mea, în nicio altă țară din Europa de Est cultul lui Jdanov nu a atins proporțiile din România: nu doar bulevardul din inima cartierului nomenclaturii purta numele său, ci și „Școala Superioară de Științe Sociale” de pe lângă CC al PMR.
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.
