În iulie 1917, șef al armatei ruse a fost numit Lavr Kornilov (1870–1918), cel care, în numele guvernului provizoriu condus în acel moment de Kerenski, a încercat o lovitură armată împotriva Sovietului din Petrograd. Eșecul acestei tentative a amplificat și mai mult neîncrederea generală în guvernul provizoriu. Totodată, eșecul lui Kornilov l-a transformat pe Lenin în succesorul logic, aproape inevitabil, la conducerea țării. Dar, cum am mai spus, aceasta a fost istoria văzută și consemnată prin ochii istoricului și politicianului Pavel Miliukov.
Interesant este și faptul că Lev Troțki, în a sa Istorie a Revoluției Ruse, deși plecând de la premise diferite, a urmat un fir logic similar. Pentru istoricul revoluționar bolșevic, evenimentele din februarie n-au fost decât o anticipație a celor din octombrie. Dacă vrem, etapa moderată (burgheză) a revoluției finale socialiste. Tot Troțki susținea că Revoluția din februarie a fost marcată de un puternic paradox: muncitorii, soldații și marinarii insurgenți din Petrograd și-au delegat puterea Comitetului Executiv al Sovietelor, dominat în epocă de blocul moderat al menșevicilor și socialist-revoluționarilor, care, la rându-le, asumând caracterul burghez al revoluției, au pasat responsabilitatea puterii aceluiași guvern provizoriu. Un alt aspect interesant este acela că Troțki a oferit interpretările sale asupra diformităților regimului născut în februarie abia la începutul anilor 1930, pe când se afla în exil pe insula Prinkipo, în Turcia. Frapează acuzele sale vehemente la adresa atitudinii menșevicilor în respectivele evenimente, mai ales că Istoria sa a fost scrisă în 1930 (republicată în engleză, în 1932), pe când era deja liber să ofere o perspectivă necenzurată asupra evenimentelor.
La rându-i, Kerenski fusese împins să devină figură centrală a guvernului provizoriu la doar 36 de ani. Foarte curând după aceea, el a început să se privească drept lider providențial care poate salva unitatea națiunii. Potrivit lui, acest mare plan i-a fost dejucat de cele două „comploturi”: al lui Erich Ludendorff, și al lui Lenin. Chiar și așa, pentru Kerenski, Revoluția din februarie a fost un succes, iar țara se îndrepta, pasămite, spre stabilitatea mult visată. Ar fi existat apoi un subit val al sentimentului patriotic, reînnoit mai ales după ofensiva militară germană de la Tarnopol și tentativa de lovitură bolșevică din iulie (deci Ludendorff și Lenin, concomitent). Potrivit istoriei văzute prin ochii lui Kerenski (memoriile sale publicate în 1966 la Cassell), în pofida îngenuncherii bolșevicilor, nesăbuita rebeliune a lui Kornilov ar fi zădărnicit toate eforturile anterioare. Moderații începeau să lase locul bolșevicilor și altor radicali în sovietele marilor orașe și comitetele acestora.
Sigur, nimeni nu poate astăzi contesta rolul rebeliunii lui Kornilov în zădărnicirea eforturilor întru stabilizare a țării din partea guvernului provizoriu. „Afacerea Kornilov”, cum i se mai spune, a fost confirmată de doi dintre cei mai mari critici ai ei: Vladimir Dimitrievici Nabokov (tatăl mai celebrului romancier și secretar al guvernului provizoriu, forțat să părăsească Sankt Petersburgul după succesul Revoluției din Octombrie) și Lev Troțki. Același Kerenski insistă în memoriile sale asupra naivității liderilor sovietici moderați care n-ar fi fost capabili să vadă foarte limpede jocul pregătit de Vladimir Ilici Lenin.
Potrivit viziunii sale, Lenin și partidul acestuia au jucat un rol-cheie în demoralizarea frontului rusesc și astfel în ușurarea misiunii germanilor care nu mai aveau a se bate pe două fronturi. Se știe acum că, pe 24 octombrie 1917, deci cu o zi înainte de revoluția bolșevică, la inițiativa liderului menșevic Fiodor Dan, însoțit de Avram Gots (din partea socialist-revoluționarilor), a avut loc întâlnirea acestei delegații a stângii moderate cu Kerenski, în tentativa de a alcătui un guvern socialist care să solicite Aliaților să înceapă imediat negocierile de pace, care să împroprietărească rapidissim țărănimea și care să convoace Adunarea Constituantă.
Programul în trei puncte ar fi slăbit poziția bolșevicilor pe tabla de șah a frământărilor anului 1917, cei care se bazau, la fel ca stângiștii moderați și guvernul provizoriu, pe soldați și marinari, în marea lor majoritate de origine țărănească. Nu știm dacă această ultimă tentativă de a preîntâmpina lovitura bolșevică ar fi avut sorți de izbândă, cert este că Dan și apropiații săi i-au acordat o mare importanță. În istoria rescrisă de Kerenski, Fiodor Dan este singurul creditat cu acest plan, în vreme ce rolul lui Gots și al celorlalți este minimalizat.
De asemenea, în Arhivele Revoluției Ruse, publicate de Iosif Vladimirovici Gessen (jurist și publicist, unul din fondatorii Partidului kadeților) în 1922, Vladimir Nabokov (tatăl) este creditat cu o discuție pe care ar fi avut-o cu Kerenski cu doar câteva zile înainte de lovitura din octombrie. Nabokov l-ar fi întrebat pe liderul guvernului provizoriu ce părere are despre posibilitatea unei astfel de lovituri de stat, la care Kerenski ar fi răspuns că îi surâde, convins fiind că îi poate strivi militar pe bolșevici. Știm acum că nu a fost cazul, iar atitudinea lui Aleksandr Kerenski vorbește și despre pierderea completă a contactului cu realitatea...
