Linkuri accesibilitate

Michel PASTOUREAU. Regele ucis de-un porc


Michel Pastoureau

La un an de la moartea marelui medievist Jacques Le Goff (1924 – 2014), istoricul francez Michel Pastoureau (n. 1947) dedică memoriei acestuia studiul Regele ucis de-un porc. O moarte infamă la originea emblemelor Franţei? Cartier, 2022, iar precizarea din nota finală, „Geneză şi mărturii”, ne face să credem că toate volumele sale precedente – de la monumentalul Traité d’héraldique la O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, fără a uita de seriile consacrate bestiarului, culorilor & simbolurilor Franţei – constituie tot atâtea piste care duc spre acest opus magnum, a cărui sinteză sună astfel din pasa autorului:

„Nu în ultimul rând, aş dori să arăt cum căderea de pe cal a unui principe capeţian în floarea vârstei, în toamna lui 1131, nu aparţine doar unei istorii dinastice şi politice; ea ţine, totodată şi mai cu seamă, de istoria simbolică. Pata de ruşine pusă de acel porcus diabolicus este de aşa natură, încât nu va putea fi ştearsă de monarhia franceză câţiva ani mai târziu decât prin adoptarea a două embleme purificatoare, împrumutate de la atributele iconografice ale Fecioarei: floarea de crin şi culoarea albastră. Aceste două atribute se vor uni pe la mijlocul secolului al XII-lea sau puţin mai târziu spre a forma armoariile regelui Franței. Din marial, crinul devine regal, iar azurul, altădată rezervat reginei Cerurilor, culoarea dinastiei Capețienilor. De-a lungul secolelor, decenii la rând, aceeaşi culoare albastră nu va fi doar una familială şi dinastică, dar şi monarhică, de stat, şi, în cele din urmă, naţională.”

Dar să nu anticipăm – mai întâi, Michel Pastoureau prezintă contextul istoric de pe la 1131 (Cap. 1. „Cei doi regi ai Franţei”), când a avut loc „Accidentul” (Cap. 2), de care se face vinovat „Animalul impur” (Cap. 3) prin excelenţă, un porcus diabolicus, abia apoi se pune problema de „A şterge pata de ruşine” (Cap. 4), ceea ce se şi întâmplă – prin străduinţa a doi devoţi: abatele Suger şi Sfântul Bernard – odată cu adoptarea emblemelor Franţei, „Crin şi Azur” (Cap. 5). Nu în ultimul rând, „Ecouri apropiate şi îndepărtate” (Cap. 6) trag toate firele naraţiunii într-un tot întreg coerent, prin „Crinii veniţi din ceruri” şi „Albastrul, culoarea Franţei”. (Asta, fără a pune la socoteală „Cronologia”, „Regii Franţei şi cei ai Angliei”, „Dinastia capeţiană în secolul al XII-lea”, „Surse şi bibliografie” & „Indice de nume”.)

Îngădui-mi-se să închei tot cu un cuvânt al autorului: „Ajuns la momentul în care trebuie să tragă concluziile, istoricul (…) îşi dă seama că această culoare, astăzi republicană, altădată monarhică, a fost mai întâi heraldică şi dinastică. La mijlocul secolului al XII-lea, Suger, abatele de Saint-Denis, Sfântul Bernard, abatele de Clairvaux, şi Ludovic al VII-lea, regele Franţei, l-au împrumutat din ceruri şi de la Sfânta Fecioară pentru a-l face câmp al armoariilor regale. În felul acesta, ei au încercat să şteargă sau să atenueze pata de ruşine care se pusese asupra regelui, a familiei şi a regatului ca urmare a morţii infame a fratelui său mai mare, tânărul Filip, cauzată de un porc rătăcitor, care s-a aruncat sub picioarele calului său pe 13 octombrie 1131. Fără acest accident, fără acest porc vagabond, fără acest mizerabil porcus diabolicus, (…) n-ar fi avut loc moartea infamă, nici pata de ruşine, nici recursul la ajutorul Sfintei Fecioare şi, probabil, nici câmpul de azur în stema regală: de azur semănat cu flori de crin de aur.”

21 martie ’22

Previous Next

XS
SM
MD
LG