Fără Stalin, Gheorghe Gheorghiu-Dej (1901-1965) ar fi rămas un nimeni. Grație lui Stalin, a devenit stăpânul absolut al unei țări numită România. Gheorghiu-Dej a fost un stalinist convins și consecvent, un fanatic care a îmbrățișat cu ardoare ideile plăieșului de la Kremlin și a fost șocat, chiar revoltat, de denunțarea cultului personalității de către Nikita Hrușciov. Declarația PMR în problemele mișcării comuniste internaționale a fost adoptată, în urmă cu cincizeci și cinci de ani (aprilie 1964), din inițiativa lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Cum am mai scris în cărțile mele, a fost vorba de Carta stalinismului național din Romania. Merită, cred, să ne ocupăm serios de personalitatea liderului totalitar de la București. Revin la unele amintiri analitice și adaug alte elemente ce mi se par necesare portretizării sale adecvate.
Pentru Dej, Stalin era un idol absolut. Vreme de 11 ani, în închisori și lagăre, trăise cu gândul la Stalin. Studiase cu ardoare Problemele leninismului, memorase pagini întregi din acea gramatică a totalitarismului care a fost Cursul Scurt de istorie al PC (b) al URSS. Pentru mai multă substanță pe subiect, recomand și captivanta ediție critică apărută la Yale University Press anul acesta, sub îngrijirea istoricilor David Brandenberger și Mihail Zelenov: Stalin’s Master Narrative: A Critical Edition of the History of the Communist Party of the Soviet Union (Bolsheviks), Short Course (Annals of Communism Series).
Litera din paranteză, „b”, menținută până în octombrie 1952, se referea la identitatea bolșevică a partidului lui Lenin și Stalin. Identificarea lui Dej cu interpretarea stalinistă a bolșevismului a fost totală, necondiționată și indefectabilă. Ceea ce nu înseamnă că Ana Pauker nu-l adora pe Stalin, ci doar că venerația ei, de militantă a Cominternului, trecută prin îndoctrinările anilor ’30, era cumva diferită.
Dacă Tito a reușit, până la un punct, să se „de-stalinizeze” mental, Dej nu a ajuns niciodată la convingerea că sistemul avea carențe insolubile și că problema terorii staliniste nu era una ce ținea exclusiv de psihologia despotului sociopat de la Kremlin. „Declarația” (’64) nu a fost un manifest anti-stalinist, ci unul anti-hrușciovist. Nu se poate însă nega și elementul anti-hegemonic din linia politică a ultimului Dej. În plus, realismul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în relațiile cu Vestul, o moderație dezvoltată sub influența lui Ion Gheorghe Maurer, ajunsese la punctul coliziunii cu aventurismul lui Nikita Hrușciov.
Criza rachetelor a contat imens, după cum a contat și spaima lui Dej și a echipei sale că sovieticii ar putea impune reabilitarea victimelor comuniste din anii ’50: Lucrețiu Pătrășcanu, de pildă. În timpul Plenarei CC al PMR care a discutat și aprobat Declarația, Dej îl iscodea pe Barbu Zaharescu, reprezentantul PMR în colegiul de redacție al revistei Problemele păcii și socialismului, aflată cu sediul la Praga, despre dinamica reabilitărilor din Cehoslovacia, inclusiv despre abordarea afacerii Slánský. Asemeni lui Dej, liderul de la Praga, Antonín Novotný (1904-1975), participase cu zel la teroarea stalinistă de la începutul anilor ’50 și era extrem de iritat de valul destalinizării hrușcioviste. O lectură simptomatologică a intervențiilor - extrem de frecvente - ale lui Dej în timpul lucrărilor plenarei din aprilie ar putea releva care erau obsesiile sale în ultima perioadă a vieții. Între acestea, teama că presiunile lui Hrușciov ar putea cataliza atitudini anti-staliniste și în România. Dej era conștient de natura șubredă a soclului pe care se înălța, metaforic vorbind, statuia sa...
