Din Elveţia „ultimului Nabokov”, unde Mihail Şişkin (n. 1961) s-a stabilit în anii ’90, cărţile-i scrise într-o limbă rusă (salvată!) îşi dau întâlnire în volumul de proză scurtă şi eseuri Paltonul cu gaică, Curtea Veche, 2017. 12 texte, de varii dimensiuni, cel mai vechi (singurul scris la Moscova) datând din 1991, cel mai recent din 2016, tot atâtea uşi prin care autorul de renume mondial al Scrisorar-ului ne lasă să intrăm în culisele vieţii sale de scriitor.
„De cuvinte legate au nevoie puterea şi literatura. Literatura rusă este modalitatea de existenţă în Rusia a conştiinţei netotalitare. Conştiinţa totalitară s-a servit din plin de ordine şi rugăciuni. De sus ordine, de jos rugăciuni. (…) Înjurătura este rugăciunea vie a unei ţări concentraţionare”, şi, ceva mai jos: „Limba ca formulă a lipsei de respect faţă de personalitate. Realitatea rusă a elaborat limba forţei neruşinate şi a umilirii. Limba Kremlinului şi slangul de lagăr al străzii au aceeaşi natură”, cine dintre literaţii din Rusia lui Putin ar fi îndrăznit să pună un diagnostic atât de exact?! Pentru a înţelege mai bine cum funcţionează sistemul – şi sovietic, şi putinist – chiar eseul titular, Paltonul cu gaică, e cât se poate de concludent: „Şcoala îi învaţă pe copiii robilor smerenia. Dacă vrei să obţii ceva, trebuie să înveţi să rosteşti vorbe moarte într-o limbă moartă, în care încremenise şi putrezea o viaţă moartă”. Dat fiind că scriitorul e stabilit în Elveţia, o comparaţie se impune, şi aceasta e sugerată chiar de sculptura generalului Suvorov din trecătoarea Saint-Gotthart: „Voluntar sau nu, sculptorul a creat o metaforă pentru amândouă universurile: ideea mesianică rusă, călare pe popor, gonindu-l pe acesta Dumnezeu ştie unde, şi păstorul elveţian care, fără să se uite la cer, încearcă să găsească o potecă sigură printre stânci şi prăpăstii” (Wilhelm Tell, ca oglindă a revoluţiei ruse).
Voi încheia cu un citat din amplul eseu Walser şi Tomzack, ferm convins că ceea ce M. Şişkin spune despre scriitorul helvet Robert Walser (1878 – 1956), a cărui Plimbare o traduce în ruseşte, e perfect valabil şi pentru el: „Scrisul este casa lui, patria lui, părintele lui. Adăpostul lui, mângâierea lui, rudele lui, familia lui. Fiecare bucată de proză a sa este o întoarcere acasă a fiului risipitor în text, singurul loc din lume unde este iubit şi aşteptat.”
18 mai ’20
