Linkuri accesibilitate

Mihail ŞIŞKIN. Scrisorar


Saşenka şi Volodenka – tocmai despărţiţi de un război – îşi scriu lungi epistole, pe cât de gingaşe, dacă nu chiar diafane în primele pagini, pe-atât de tragice...

Că genul epistolar nu e de pus la naftalină, ba chiar poate da – la 250 de ani de la Noua Eloizăa lui Jean-Jacques Rousseau– un roman de mare forţă, o demonstrează Scrisorar-ul lui Mihail Şişkin (n. 1961), Curtea Veche, 2018, rusul stabilit în Elveţia care „scrie în rusă aşa cum nimeni din Rusia nu mai scrie” (Журнальный зал).

Preţ de 350 de pagini, Saşenka şi Volodenka – tocmai despărţiţi de un război (cât China! literalmente) – îşi scriu lungi epistole, pe cât de gingaşe, dacă nu chiar diafane în primele pagini, pe-atât de tragice, de la un moment încolo (intrarea în teatrul operaţiunilor de război, în cazul lui; pierderea sarcinii, iar apoi şi a celor dragi, rând pe rând, în cazul ei). Ierte-ni-se dacă tragem cu ochiul – dar parcă nu tot autorul afirmă: „Nu există scrisori străine”?! – la corespondenţa celor doi: „Probabil pentru a fi real, trebuie să exişti nu în conştiinţa ta, care e aşa nesigură, (…) ci în conştiinţa altui om. Şi nu pur şi simplu a unui om, ci a celui pentru care e important să ştie că tu exişti. De exemplu, eu ştiu, Saşenka mea, că tu exişti. Şi tu ştii că eu exist. Şi asta mă face să fiu real aici, unde totul e cu susul în jos”. La rându-i, fata: „Tot ce mi se întâmplă este real numai pentru că mă gândesc cum să-ţi scriu despre asta. Şi, în lipsa acestui lucru, chiar când mi-e bine, nu pot să mă bucur de ce mi se întâmplă. Trebuie să împărtăşesc totul cu tine, pentru ca bucuria să fie adevărată”. Atât că, după ani de despărţire, scrisul nu mai e de ajuns: „Înţelegi, Saşa, am trăit într-un fel de înstrăinare faţă de viaţă. Între mine şi lume, ca un gard, s-au ridicat literele”; şi tot el, peste alte câteva zeci de pagini: „Nu se poate ca aceeaşi mână care-ţi scrie aceste scrisori despre iubirea mea să scrie apoi litere care aduc durere cuiva…” Faptul că cei doi nu-şi răspund efectiv unul altuia, ci continuă să scrie oarecum paralel (scrisorile continuă şi după ce Volodenka dispare!), sporeşte doar efectul de prezenţă absolută, căci – nu-i aşa? – „e posibil ca, în acelaşi timp, să cânţi la pieptăn într-o bucătărie (…) şi, într-o cu totul altă bucătărie, să citeşti o scrisoare de la un om care nu mai există”. Ş.a.m.d.

Cât despre eleganţa stilului, cronicarul de la Le Figaroobservă că, citind scrisorile „de o frumuseţe care îţi taie răsuflarea, am putea crede că citim corespondenţa dintre Virginia Woolf şi Robert Musil”.

24 iunie ’19

XS
SM
MD
LG