Linkuri accesibilitate

Mirajul troțkist al lui André Breton


Dacă vrem să înțelegem complexitatea relației dintre suprarealism și ideologia marxistă, trebuie să mergem înapoi la Al Doilea Manifest al lui André Breton (1930). Textul a fost scris într-o perioadă de tensiune politică și tulburări sociale extreme. Breton proclama acolo susținerea sa pentru principiile de bază ale materialismului istoric, dar demonstra, în același timp, o ostilitate profundă față de conducerea Partidului Comunist Francez și îi denunța pe intelectualii care trădaseră spiritul suprarealismului, deveniseră unelte docile ale organizației politice și-și urmau propriile ambiții. Îi acuza de corupție, de slăbiciune morală și lăcomie.

Principala țintă a lui Breton fusese Pierre Naville (1903-1993), unul din primii tovarăși de drum ai mișcării, care jucase un rol activ, alături de Benjamin Péret (1899-1959), în apariția publicației La Révolution surréaliste (1924-1929). Pentru Breton, într-adevăr, sprijinul necondiționat pentru revoluția proletară nu l-ar fi putut face vreodată să abandoneze proiectul artistic în favoarea unei cauze politice externe. Estetica trebuia să prevaleze în confuzanta ei relație cu politica.

În acest sens, Breton și-a manifestat neîncrederea în ideea unei literaturi sau arte capabile să exprime aspirațiile clasei muncitoare. De vreme ce toți suprarealiștii trăiau în timpuri pre-revoluționare și de vreme ce revoluția nu se produsese în propria lor țară, Franța, scriitorul sau artistul erau incapabili să traducă nevoile și cele mai profunde dorințe ale proletariatului. Suprarealiștii proveneau majoritar din rândurile burgheziei și toți trebuiau să admită acest adevăr indiscutabil. Era, în fond, o chestiune de onestitate intelectuală. Nimeni n-ar fi putut să susțină cu anumită legitimitate ideea unei culturi proletare în cadrul unei lumi definită în principal de interesele economice ale claselor dominante.

Spre a-și consolida argumentul, André Breton s-a referit la cugetările lui Lev Davidovici Troțki, așa cum apăreau ele în Revoluție și cultură, text publicat în franceză pe 1 noiembrie 1923. În cuvintele liderului revoluționar rus, mai era cale lungă până la statul ideal al unei societăți eliberată de orice constrângeri materiale. Realizarea unei adevărate culturi proletare presupunea existența unei ordini sociale în care cele mai multe probleme economice au fost deja depășite. Într-o asemenea lume, toți copiii ar avea destulă hrană și toți oamenii, eliberați din chingile propriului egoism, ar tânji către cunoaștere, transformarea și ameliorarea lumii. Breton găsea cuvintele lui Troțki ca fiind admirabile. În același timp, critica o serie de așa-ziși scriitori și artiști proletari care, sub „dictatura” lui Raymond Poincaré, pretindeau că reprezintă în mod fidel condițiile de trai ale clasei muncitoare. „Aceste personaje frauduloase și viclene”, spunea Breton, n-ar putea decât să agite stafia lui Zola spre a profita cu deplin oportunism de suferințele și furia oamenilor. Orice perspectivă revoluționară în domeniul politicii trebuia să fie tradusă într-un proiect artistic sau literar care să fie el însuși revoluționar. Acest lucru presupunea o încredere absolută în puterea visului și imaginației umane și, prin urmare, refuzul de a se supune directivelor venite dinspre stalinistul Partid Comunist Francez.

În 1930, fără îndoială, societățile occidentale erau serios zdruncinate de prăbușirea burselor din anul precedent. Consecințele devastatoare ale acelui eveniment erau resimțite de către milioane de oameni de pretutindeni, care fie își pierduseră slujbele, fie asistaseră la pierderea bunurilor materiale, fie ajunseseră la un standard de viață dramatic redus. În acest context, precondițiile pentru o cultură proletară à la Troțki nu puteau fi întrunite. De obicei, când vorbim despre contextul istoric al suprarealismului, ne referim la tragedia colectivă a Primului Război Mondial sau la ascensiunea fascismului european în anii 1930. Dar suprarealismul a irupt deopotrivă în vacuumul social și economic al marii crize care a urmat evenimentelor din 1929. Acest vacuum a fost cel care a generat nevoia stringentă a unei schimbări politice radicale, dar a deslușit, în același timp, caracterul utopic al transformării.

O publicație dadaistă de epocă la expoziția „Artists & Prophets”, Frankfurt
O publicație dadaistă de epocă la expoziția „Artists & Prophets”, Frankfurt

Dimensiunea estetică a revoluției pe care au promovat-o suprarealiștii risca să cadă în derizoriu și să fie batjocorită de toți cei care luptau împreună pentru această răsturnare a fundamentelor lumii. Cum scria Breton însuși în Al Doilea Manifest, problema acțiunii sociale era doar una din multele manifestări ale unei probleme cu mult mai mari, anume „problema expresiei umane în toate formele ei”. Cuvântul „expresie” se referă aici în special la limbaj. Prima misiune a suprarealismului a devenit, astfel, aceea de a-și localiza propria luptă la nivelul limbii. Tensiunea conceptuală dintre tărâmul esteticii, mai ales cel al poeziei, și tărâmul realității sociale și politice trebuia rezolvată într-un fel sau altul. Așa se explică de ce, pentru André Breton, figura istorică a lui Lev Troțki a părut să ofere cele mai bune oportunități de sinteză a celor două chestiuni esențiale.

Anul 1930 a marcat, de asemenea, apariția unei noi publicații suprarealiste, Le Surréalisme au service de la révolution (1930-1933), de care Breton s-a ocupat încă de la bun început. Titlul acestei reviste definea fără ambiguitate atașamentul total suprarealist la valorile Internaționalei a Treia, în special în cazul unei agresiuni imperialiste împotriva Uniunii Sovietice. Dar manifestarea solidarității necondiționate pentru cauza clasei muncitoare nu l-a împiedicat pe André Breton să susțină independența radicală a mișcării sale în raport cu orice autoritate politică, incluzând partidele comuniste din Franța sau URSS. Cea mai interesantă întrebare care se naște din aceste declarații conflictuale este următoarea: cum își poate lega suprarealismul destinul de cel al comunismului internațional în timp ce refuză, în numele sacrei libertăți artistice, să îmbrățișeze dogmele dictate de propria sa organizație politică? Se prea poate ca revelația lui Breton în urma lecturilor din Troțki și Lenin să fi fost mai degrabă emoțională, și mai puțin una politică. Într-un fel, Breton, Péret și alții ca ei au fost mai degrabă troțkiști decât adevărați comuniști. Diferența este că, pentru André Breton, realitatea de a fi troțkist provenea dintr-o serie de evenimente biografice și mai puțin din lumea abstractă a ideilor și sistemelor de gândire. În acest sens, misiunea culturală care i-a fost încredințată de către Ministerul Afacerilor de Externe francez la sfârșitul anilor 1930, mult râvnita sa vizită pe tărâm mexican, a jucat un rol esențial în prietenia cu fostul lider al Revoluției ruse...

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

XS
SM
MD
LG