Scriitorul Viktor Nekrasov (n. 17 iunie 1911–d. 3 septembrie 1987) a trăit în interstițiile dintre generații, fiind prea bătrân pentru a aparține noului val al unora ca Evgheni Evtușenko și Andrei Voznesenski (care abia dacă depășiseră adolescența la momentul morții lui Stalin), și poate prea tânăr spre a fi socotit printre marii influenți „liberali” ai statului sovietic, precum Ilia Ehrenburg sau Konstantin Paustovski (care păstrau încă o amintire vie a epocii pre-revoluționare și își începuseră carierele înainte de Stalin).
Altfel spus, Nekrasov este reprezentativ pentru generația „de mijloc”. Abia șase ani la momentul Revoluției bolșevice, a crescut în regimul sovietic. A fost membru loial de partid din 1944 și a crezut sincer în superioritatea comunismului față de capitalism. Și totuși, Nekrasov a devenit una din cele mai puternice voci ale dezghețului cultural și unul din cei mai îndârjiți luptători pentru separarea artei (și implicit literaturii) de politică. Anti-dogmatismul și independența artistică totală, spunea el, sunt perfect congruente cu comunismul și corespund căutării adevărului și acelui sentiment de libertate și justiție pe care le conține marea tradiție a literaturii ruse.
Nekrasov s-a născut în 1911, într-o familie burgheză de medici din Kiev, orașul-decor al câtorva din operele sale, și a trăit acolo mare parte din viață. A obținut o diplomă de la Institutul de Arhitectură local, însă a studiat și dramă. Timp de patru ani după absolvire, a fost extrem de activ în teatrul din varii orașe sovietice și și-a încercat mâna ca actor de scenă și film. Abia cea din urmă chemare, aceea de scriitor, avea să-i aducă și faima.
Și-a făcut debutul în literatură la o vârstă relativ înaintată, în 1946, odată cu publicarea volumului În tranșeele Stalingradului. Romanul de război semi-autobiografic, bazat pe propria-i experiență de ofițer combatant în Bătălia de la Stalingrad, i-a adus un succes literar imediat. Deviind complet de la scriitura „ortodoxă” de război, această relatare—șocantă prin realismul ei—a evenimentelor cotidiene pe câmpul de luptă a părut ca o boare de adevăr și un nou ton al onestității și sincerității în literatura de război rusă.
Recepția entuziastă a cărții a determinat Kremlinul să-i acorde Premiul Stalin pentru literatură în 1947, în pofida stridentelor violări ale tuturor canoanelor realismului socialist. Sinceritatea limbajului, onestitatea și obiectivitatea au devenit semnele distinctive ale operei lui Nekrasov. Următoarea lui carte, În orașul natal, a apărut numai după moartea lui Stalin, în 1954. Acest al doilea roman de război atingea problemele etice ale conflagrației și impactul asupra vieții publice în general, și al familiei, în particular. Demonstrând un remarcabil curaj, Nekrasov a atins câteva zone extrem de sensibile ale conștiinței morale a poporului rus.
Volumul i-a înfuriat pe dogmatici, însă vocile lor s-au pierdut în noianul de aprecieri cu care a fost întâmpinat. Cu atât mai mare a fost interesul cititorilor pentru descrierea realistă a oamenilor simpli și a problemelor lor cotidiene. Asemeni majorității cărților sale, și aceasta s-a vândut în peste două milioane de exemplare.
Integritatea literară și curajul moral al lui Viktor Nekrasov l-au plasat în fruntea luptei pentru liberalizarea culturii sovietice în perioada de după moartea lui Stalin, devenind unul din cei mai înfocați susținători ai dezghețului. A scris cu multă competență și obiectivitate pe chestiuni legate de literatură, teatru și film, artă modernă și arhitectură, domenii pentru care a avut un interes aparte.
În 1957, într-o perioadă de relaxare hrușciovistă, Nekrasov a fost trimis într-o vizită de prietenie în Italia, cu scurte opriri în Franța și alte câteva țări occidentale. Rezultatul acestei experiențe, prima lui întâlnire cu societatea occidentală, a fost un fel de jurnal de călătorie, care mai apoi i-a deschis apetitul către acest gen literar. În anii ’50, a publicat o serie întreagă de povești și scurte povestiri, apărute în Novîi Mir și în alte reviste literare.
Kira Georgievna, una din cele mai controversate cărți din literatura rusă a anilor ’60, a apărut în 1961, când a și fost tradusă pentru prima oară în engleză. Era vorba de un scurt roman al intelighenției ruse, oglinda vieții și moravurilor cercurilor de artiști și intelectuali din Moscova și Kiev; el anunța și un nou apetit al lui Nekrasov pentru diverse probleme ale societății sovietice. Succesul i-a alarmat și înfuriat pe neo-staliniști, însă termostatul politic se afla încă în poziția „dezgheț” și au trebuit să-și amâne atacurile împotriva lui Nekrasov pentru circumstanțe mai favorabile.
În 1960, Nekrasov a fost trimis de guvernul sovietic într-o vizită de 2 săptămâni în Statele Unite, iar în 1962 a vizitat din nou Italia, la Al Doilea Congres al Societății Scriitorilor Europeni din Florența. Cele două călătorii aveau să devină cartea Ambele maluri ale oceanului. Viktor Nekrasov a găsit multe lucruri admirabile în America, dar și altele de criticat. A observat viața de pe noul continent cu un ochi atent și a comentat tot ce a văzut cu mirare, compasiune și umor.
La sfârșitul anului 1962, termostatul politic a trecut brusc în modul „îngheț” atunci când Hrușciov a început să-i amuțească pe „deviaționiști”. Toți autorii liberali au primit câte o muștruluială oficială, însă cea mai severă îi fusese rezervată lui Viktor Nekrasov. Era acuzat de „păcate” pentru Ambele maluri ale oceanului: de pildă, că ar fi predicat „obiectivismul burghez” și „coexistența ideologică pașnică alături de capitalism” sau că ar fi glorificat stilul de viață american. Nekrasov a fost singurul dintre cei admonestați care a refuzat să-și facă autocritica. A rezistat, contre vents et marées, chiar și atunci când Hrușciov l-a amenințat că-l exclude din partid. Nimic nu i s-a întâmplat lui Nekrasov. Mai mult, în plină campanie îndreptată împotriva „liberalilor”, a plecat în Franța ca oaspete al Uniunii Scriitorilor Francezi (o experiență pe care avea s-o descrie superb într-un text intitulat „O lună în Franța” și apărut în Novîi Mir doar după debarcarea lui Hrușciov).
Deși s-a aflat foarte mult în tabăra „liberală”, cel puțin până în anii ’70, când a fost exclus din partid și a emigrat în Franța, Nekrasov s-a considerat tot timpul un comunist și un scriitor sovietic. Pentru sprijinul continuu pe care i l-a acordat lui Soljenițîn și altora aflați în conflict cu autoritățile, Nekrasov a fost hărțuit și amuțit oficial, forțat în cele din urmă să ia calea exilului, în 1974...