Linkuri accesibilitate

Misticismul partidului


Umanismul bolșevic a fost prin definiție practic, depinzând de succesul cauzei. Existența individului și-a păstrat importanța în lume în măsura în care a contribuit la construcția adulatei utopii sociale. În acest univers definit ideologic, singurul agent capabil de a o împlini și drept urmare de a pune capăt istoriei prin aducerea umanității pe tărâmul făgăduit al societății fără clase, a fost partidul.

Două declarații ale lui Iuri Piatakov (1890–1937), unul dintre favoriții lui Lenin din tânăra generație a vechii gărzi bolșevice, a deslușit această identificare cosmică, sau mistică, cu partidul, în cei mai dramatici termeni: „Pentru a deveni una cu acest măreț Partid el s-ar contopi cu acesta, și-ar abandona personalitatea, așa încât n-ar mai rămâne nicio particulă în el care să nu fie una cu Partidul, care să nu-i aparțină” (citat în Michael Burleigh, Sacred Causes).

Fostul secretar al Comitetului Central (în 1918) adăuga: „Da, voi crede că e negru ceva pe care l-am simțit și considerat a fi alb pe când eram în afara partidului, în afara armonizării cu el nu există viață pentru mine” (citat în Andrzej Walicki, Marxism and the Leap to the Kingdom of Freedom). Sau, în argoul marxist, partidul era mediul prin care individul și-a eliminat dualitatea dintre sine și ființa socială reificată. Bolșevicii erau vestitorii începutului adevăratei istorii.

Absolutismul ideologic, idolatrizarea scopului ultim, suspendarea voluntară a facultăților critice și cultul liniei de partid ca expresie perfectă a voinței generale au fost încastrate în proiectul bolșevic originar. Subordonarea criteriilor morale convenționale scopului ultim al obținerii unei societăți fără clase a fost principala problemă a leninismului. A împărtășit cu marxismul ceea ce Steven Lukes numea „viziunea emancipată a unei lumi în care principiile care protejează ființele umane una de cealaltă nu vor mai fi de trebuință”.

Una dintre cele mai bune descrieri ale gândirii comuniste poate fi găsită în mărturia lui Lev Kopelev, modelul personajului Rubin al lui Aleksandr Soljenițîn, din Primul cerc: „Am crezut împreună cu restul generației mele că scopurile scuză mijloacele. Marele nostru țel a fost triumful universal al comunismului și, de dragul acelui țel, totul era permis—să furi, să minți, să distrugi sute de mii și chiar milioane de oameni, toți aceia care ne îngreunau munca sau care o puteau împiedica, toată lumea care ne-a stat în cale. Și a ezita sau a te îndoi legat de toate astea însemna să capitulezi în fața «mofturilor intelectuale» și «liberalismului stupid», atributele oamenilor care «nu pot vedea pădurea din cauza copacilor»” (On the Moral Blindness of Communism).

Filosoful politic Steven Lukes a avut prin urmare dreptate să insiste asupra matricei structural-generatoare ideologice și emoționale a comunismului care a făcut posibile crimele sale împotriva umanității: „Meteahna în cauză provocând orbire morală la o scară gigantică a fost congenitală”.

Același lucru este subliniat de către romancierul Martin Amis, pentru care Lenin „a fost un afazic moral, un autist moral” (Koba the Dread). Odată ajuns la putere, Lenin „s-a apucat să plaseze în totalitate Istoria pe un ecartament feroviar lărgit, de unde va fi fost tractată de locomotivele proiectului revoluționar” (Modernism and Fascism).

Magia s-a evaporat odată ce liderul istoric a încetat să mai fie depozitarul adevărului absolut. Aceasta face ca atacurile violente ale lui Hrușciov împotriva lui Stalin cu prilejul celui de-al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS), din 25 februarie 1956, să fie de extremă importanță (după cum a admis-o și Mihail Gorbaciov în conversația sa cu fostul ideolog al Primăverii de la Praga, Zdeněk Mlynář).

În același timp, a fost tocmai impersonalismul carismatic, așa cum arăta și Ken Jowitt, cel care a furnizat antidotul deznădejdii în momentul în care Hrușciov a devoalat crimele lui Stalin. Această trăsătură, într-adevăr, a diferențiat fundamental bolșevismul de nazism: „Liderul este carismatic în nazism; programul și (posibil) liderul sunt carismatice în leninism” (Noua dezordine mondială).

Scopul ultim al lui Lenin a fost eliminarea (extincția) politicii prin triumful partidului ca încarnare a unei voințe generale excluzive, chiar exterministe...

Vezi comentarii (1)

Acest forum a fost închis
Previous Next

XS
SM
MD
LG