Revoluțiile dau naștere multor mituri. Unul dintre ele este presupunerea că socialiștii ruși au fost, încă din zilele prerevoluționare, dedicați în mod activ eliberării și emancipării femeilor. Mitul potrivit căruia femeile au avut drepturi egale cu bărbații în Uniunea Sovietică n-a făcut altceva decât să mascheze faptul că statul sovietic, asemeni oricărui alt stat totalitar, este doar o manifestare a ideologiei patriarhale.
Ezitarea marxiștilor ruși în a rezolva chestiunea femeilor i-a scăpat la început și Alexandrei Kollontai (1872–1952). Aceasta provenea dintr-o familie înstărită (element comun mai tuturor femeilor revoluționare ruse), cu un tată fost general în armata imperială, și intrase în partid (PSDMR) în 1898, în primul rând datorită convingerii că socialismul este cel mai sigur mijloc către eliberarea femeilor. Abia în preajma Revoluției ruse din 1905 a început să-și dea seama că evaluările ei inițiale fuseseră mult prea optimiste. Atunci când a cerut Comitetului de la Sankt Petersburg al social-democraților să includă și femeile în programul politic al partidului, aceștia i-au respins intervenția. Găsindu-se complet izolată, Kollontai a realizat pentru prima dată cât de puțin era preocupat Partidul Social-Democrat din Rusia de soarta femeilor proletare.
Ce se afla însă în spatele acestei respingeri? Femeia proletară rusă, acea „baba” ca element retrograd al societății, părea un recrut puțin probabil pentru un partid politic clandestin. Cu alte cuvinte, ea era un „tovarăș necorespunzător”. Social-democrații ruși i-au respins Alexandrei Kollontai ideile pentru că au văzut în ele așa-zisul pericol diversionist al feminismului. Deși alianța dintre socialism și feminism a fost considerată una din cele mai solide și stabile legături intelectuale ale secolului XIX, ea era adevărată doar în măsura în care feminismul chiar însemna egalitatea femeilor și integrarea lor în convențiile vieții publice.
Odată cu ascensiunea marxismului ca mișcare politică, și înspre finele secolului al XIX-lea, termenul de „feminism” a devenit suspect pentru partidele socialiste europene. El denota nu doar egalitatea femeilor, ci și constituirea lor ca grup separat, unit prin anumite legături care le transcend pe cele de clasă. Era, dacă vreți, gândire deviantă și orice sugestie în această direcție îi făcea pe marxiști să se simtă inconfortabil.
Ambele aripi ale partidului social-democrat, menșevici și bolșevici, bărbați și femei deopotrivă, au tins să împărtășească această viziune. Atunci când scriitoarea menșevică Vera Zasulici (1849–1919) s-a întors în Rusia după Revoluția din 1905, ea a respins vehement cererile lui Kollontai. Să găsească în de obicei calda și expansiva Zasulici un adversar le-a rănit profund pe Alexandra Kollontai și feministele pe care îl strânsese în jurul ei (inclusiv pe Klavdia Nikolaeva, proeminenta revoluționară bolșevică de mai târziu).
Chiar și așa, fără sprijinul veteranei Zasulici, ele și-au continuat misiunea și și-au înființat propriul club pentru femei, neafiliat niciunei facțiuni socialiste: „Societatea de ajutor reciproc al muncitoarelor”. Circulă anecdota conform căreia Vera Zasulici chiar ar fi vizitat Societatea într-una din seri, însă nu pentru a se bucura de succesul ei, ci pentru a o condamna ca pe o „întreprindere futilă” (care nu face altceva decât să slăbească puterea partidului socialist).
Chestiunea femeilor a apropiat-o pe Alexandra Kollontai de marxism, însă n-a fost nicicum o feministă politică în sens clasic. Între 1906 și 1908, când a ales calea exilului spre a scăpa de prigoana poliției, Kollontai a fost o „năpastă” în ochii feministelor burgheze, pe care, de altfel, n-a ezitat să le atace în articole și discursuri polemice, ba chiar și într-o belicoasă carte de patru sute de pagini, intitulată Bazele sociale ale chestiunii feminine (1909).
Ea a negat astfel că femeile ar fi constituit un grup aparte, cu legături speciale; pentru ea, femeile erau divizate în clase asemeni bărbaților. Alteori a mers într-atât de departe încât să declare că programul de reformă al feministelor ar fi complet irelevant pentru femeile proletare și i-a atacat spiritul „burghez”. Hotărâtă să consfințească un adevăr bazal, Kollontai a portretizat femeia în chestiune nu ca pe o problemă a eliberării politice sau a reformei sociale, ci, simbolic, ca pe „o bucată de pâine”; ceea ce însemna că, pentru a fi cu adevărat libere, femeile trebuiau să fie independente din punct de vedere economic.
Miezul ardent al chestiunii, pe care feministele din Rusia l-au ignorat, era situația domestică (și maritală). Cum poate fi posibilă independența femeilor aparținând clasei muncitoare câtă vreme continuă să existe familia ca unitate închisă, individuală? Să fi fost oare feministele într-atât de nerealiste încât să creadă că acel stat bazat pe clase, oricât de democratic organizate, ar lua asupra lui toate obligațiile maternale și de îngrijirea copilului ce fuseseră apanajul familiei individuale? Kollontai a insistat că doar socialiștii pot genera condițiile care să ducă la eliberarea „noii femei”.
Ceea ce n-a dezvăluit însă Kollontai a fost tocmai dificultatea în a-i convinge pe bolșevici și menșevici să includă chestiunea feminină pe agenda lor politică. Partidul social-democrat a continuat să o suspecteze pe Alexandra Kollontai de „feminism” și să-i blocheze inițiativele, însă, în 1917, la apogeul popularității sale ca revoluționară, după ce se alăturase bolșevicilor în 1915 și fusese aleasă în comitetul lor central, ea a reușit să înființeze un birou pentru femei în cadrul partidului. Până la acea dată, strânsese de partea ei câțiva aliați puternici, în special pe Lenin și Iakov Sverdlov, viitorul președintele al Comitetului Executiv Central.
Așadar, cele mai antipatice întâlniri ale Alexandrei Kollontai cu socialiștii ruși se petrecuseră înainte de Revoluție (1917) și departe de ochii lui Lenin. Avem indicii că ar fi pus inițial la îndoială chiar atașamentul acestuia la cauza feminină. Numai că Lenin poseda un fantastic simț al realității și al nevoilor timpului, și nu s-a ferit nicicând să-și schimbe tactica în funcție de necesități.
Interesul său pentru chestiunea feminină și-a avut originea în intuiția că revoluția nu va reuși fără sprijinul femeilor și că acestea, elementul retrograd al societății ruse, pot fi apropiate prin măsuri speciale. Și chiar dacă problemele femeilor îi păreau până la urmă subordonate scopului revoluționar general, ele erau „de suflet” pentru cele două femei importante din viața sa, Inessa Armand și Nadejda Krupskaia...