Muzeul Doftana a simbolizat unul dintre principalele lieux de mémoire ale comunismului românesc. L-am vizitat, ca atâția alți pionieri din RPR/RSR, ni s-a vorbit despre „Secția H”, despre „balaurul” Săvinescu, despre eroismul celor care au suferit pentru ideile lor. A merge în pelerinaj la Doftana era un rite de passage al mecanismului propagandistic comunist. La Doftana s-a acumulat resentiment zi de zi, ceas de ceas și cu intensitate de sectă. Ura strânsă în suflet la Doftana s-a revărsat asupra României după 1945 cu o patimă patologică. Nu neg că era vorba, între acei deținuți politici din anii ’20 și ’30, de oameni care credeau sincer în tezele bolșevice. Un troglodit precum N. Moraru, de pildă, nu a contenit să invoce cei „zece ani de la Doftana”. Chiar și atunci când încerca să combată, de pe culmile ridicolului, „iestetica burgheză”. Care zece ani au fost reali, doar că nu justificau nicicum propulsarea acestui impostor în fruntea „sindicatului artelor și culturii” și în atâtea alte poziții-cheie în cultura românească.
După grevele din 1933, Gheorghiu-Dej a petrecut ani lungi la Doftana, însă regimul penitenciar era incomparabil mai indulgent decât ceea ce avea să impună stalinismul românesc. Tot acolo s-a aflat câțiva ani și tânărul Nicolae Ceaușescu, închis pentru activități ilegale pe linia subversiunii comuniste. A fost închis la Doftana și tatăl meu. Mi-a povestit despre întâlnirea cu Ștefan Foriș, unul dintre puținii intelectuali din conducerea PCdR. Evident, în dezbaterile pe marginea documentelor sovietice, Foriș îl domina pe Dej.
Cântecul „Privesc din Doftana” a fost, în economia simbolică a comunismului ajuns la putere, un fel de imn al mitologicului proletariat revoluționar. Se cânta pe o melodie populară rusească, iar versurile au fost scrise de Teodor (Fedia) Rudenko, prieten cu Gheorghiu-Dej, spion sovietic, devenit după 1948 șef de secție la CC al PMR, apoi ambasador în China maoistă. Având statut imnic, se învăța în școli, se cânta la serbări, devenise un fel de ecou obsedant, era îngânat chiar și de adversarii regimului:
„Privesc din Doftana prin gratii de fier/Departe în zare un petic de cer/E cerul sub care închisă și ea/Se mistuie-n chinuri tovarășa mea”.
Tovarășa era Ivanka Rudenko, sora lui Petre Gheorghe (Petar Sariski), militant comunist de origine bulgară, șeful organizației București a PCdR în anii celui de-Al Doilea Război Mondial, căzut victimă luptelor intestine din conducerea acelei secte mesianice. Văduva lui Petre Gheorghe a fost temuta, fanatica Ronea, vicepreședinta Comisiei Controlului de Partid, nemiloasa anchetatoare a diverselor „devieri” de la linia partidului. În 1971, Ivanka Rudenko primea titlul de „Erou al Muncii Socialiste” și medalia de aur „Secera și Ciocanul”. Împreună cu alte ilegaliste, y compris Ghizela Vass, Stela Moghioroș, Ileana Răceanu, Constanța Crăciun, Ofelia Manole, Sanda Rangheț, Ana Toma (soția lui Pantiușa), Tatiana Bulan (quel nom!), Zina Brâncu, Vanda Nicolschi, Ecaterina Micu-Chivu. Zina îl învățase cândva pe Ceaușescu economie politică. Tatiana (Tasea) fusese mai întâi soția lui Răutu, apoi a lui Foriș. Al treilea soț a fost matrozul Bulan, zis Bulancik, un spion sovietic cocoțat în fruntea Academiei Militare.
Primeau înalte decorații și alte „tovarășe”, între care Clara Cușnir-Mihailovici (renumită expertă în falsificarea istoriei PCR), Melita Apostol (fostă directoare a Radiodifuziunii, fostă soție a lui Gheorghe Apostol), Florica Mezincescu (fostă ministru-adjunct al Învățământului, fostă soție a lui Eduard Mezincescu, căsătorită cu Matei Socor), Ida Felix (fostă șefă de cadre la MAE), Liuba Chișinevschi, Natalia Răutu (soția lui Leonte Răutu, fostă dactilografă la Radio Moscova și fostă șefă de cabinet a lui Chișinevschi), sora acesteia, Maria Rab (fostă șefă a Secției Externe a CC, înaintea Ghizelei Vass, căsătorită cu generalul în rezervă Janos Rab, fost ambasador la Moscova și Belgrad), Galia Burcă (soția generalului Mihai Burcă), Natalia Scurtu (fostă ministru-adjunct al Sănătății), Ecaterina Borilă, sora acesteia, Paraschiva Breiner, Ilka Melinescu, Rada Tănase, Sara Alterescu, Alexandra Sidorovici, soția lui Silviu Brucan, fostă acuzatoare publică în procesele de la „Tribunalul Poporului”. Lenuța Ceaușescu își răsplătea amicele. Își clădea baza de susținere în rândul vechilor cadre ale partidului.
Deținuții de la Doftana aveau statutul și drepturile de condamnați politici: primeau pachete, aveau acces la cărți, conversau între ei. Când intrau în greva foamei, ziarele scriau despre ei și diversele comitete gen MOPR porneau campanii interne și internaționale. Și-au organizat celula de partid în chip ierarhic, cu Dej și Ilie Pintilie la vârf. Vorba lor, au transformat temnița în „universitate”. Unde îl studiau cu ardoare pe Stalin. „Eroismul” lor a fost cel al complotului și resentimentului social. Erau închiși pentru că participau la o continuă conspirație contra statului de drept. Erau complet condiționați de mistica stalinistă, revoluționari de profesie care detestau visceral ordinea constituțională democratică și piața liberă.
În anii ’50, Maria Banuș (sper să nu mă înșel) a scris un poem cu titlul Zidul Doftanei. Într-o tonalitate solemnă, chiar tragică, poeta, pe atunci înfocată stalinistă, propunea următoarea pedagogie: „Aduceți copiii cu fruntea la zid/Să-nvețe ce-nseamnă aceea Partid”. Îmi amintesc cum ne întâlneam în biroul lui Stelian Moțiu la revista Amfiteatru, la sfârșitul anilor ’70, când situația politică și economică se deteriora de la o zi la alta, când cultul cuplului Ceaușescu făcea ravagii, și compuneam, cei prezenți, între care Ioan Buduca, Dinu Flămând și cu mine, variațiuni pe aceste rânduri: „Lovește copilul cu capul de zid/Să-nvețe ce-nseamnă aceea Partid”…
Prin anii ’70, ilegalistul Alexandru Șiperco, prozator veleitar, redactor-șef al Editurii Politice și membru pe viață al Comitetului Olimpic Internațional, a scris un roman à clef cu titlul N-a fost în zadar (ulterior a scris și o continuare, Cândva, niște oameni). Am fost coleg de liceu cu fiica lui cea mare, Nadia. Șiperco a stat de vorbă cu principalii actori ai clandestinității comuniste, a păstrat caiete cu însemnări încifrate. Așa a arătat de fapt istoria comunismului românesc, o scriitură cu multe rânduri șterse grăbit, cu nume false, cu oribile trădări și infinite conjurații. Eu cred că a fost în zadar, și chiar mai grav: acest experiment maniacal a dus la consecințe catastrofale.
Deținuții din închisorile comuniste, cei marcați de infamantul apelativ „dușman al poporului”, nu s-au bucurat de aceste privilegii. Erau fericiți dacă izbuteau să mai apuce o zi, nici nu visau pachete, reviste, cărți, iar familiile lor adeseori nici nu știau dacă mai sunt în viață. Mulți au ajuns în închisori fără a ști măcar de ce, pentru delicte de opinie ori pur și simplu pentru că fuseseră denunțați de vreun informator ordinar. Au existat, desigur, opozanți, dar ei nu au primit regim de condamnați politic. Să (recitim) amintirile doamnei Annie Bentoiu, cărțile unor Ion Ioanid, Paul Goma, Virgil Ierunca (Pitești), Petre Pandrea, Adrian Oprescu, Florin Constantin Pavlovici și lista este, evident, incompletă. Sunt lucruri care se uită și trebuie rostite mereu, apăsat, grav și onest.
