Linkuri accesibilitate

Modernizare fără modernitate: Istoria devenirii nord-coreene


Marius Stan blog image

Originea apariției statului nord-coreean modern oferă numeroase explicații interesante cu privire la anduranța lui în timp, precum și la stridentele sale erori fundamentale ori slăbiciuni persistente. Cauzele și procesele care au dus la formarea Republicii Populare Democrate Coreene la sfârșitul anilor 1940 ne pot oferi și valoroase indicii privind maniera în care și-ar putea, eventual, afla sfârșitul.

Trebuie să subliniem de la bun început rolul sovieticilor în crearea statului nord-coreean, precum și luptele fracționiste și politica de putere care au marcat schimbările radicale din peninsula asiatică. Influența sovietică în zonă avea să pălească doar odată cu acel episod esențial al Războiului Rece care a fost Războiul coreean (1950–1953), atunci când au început să prevaleze și interesele personale ale liderilor de la Phenian în lupta lor pentru poziții de dominație politică. Toate acestea s-au petrecut, desigur, pe fondul unor valuri succesive de persecuții și epurări interne, procese-spectacol și, în final, ascensiunea lui Kim Il Sung (n. 15 aprilie 1912–d. 8 iulie 1994) ca lider nedisputat al RPDC.

„Revoluția nord-coreeană” a fost mai mult decât o revoluție din afară, impusă prin ocupația sovietică și modelată de circumstanțe locale și moșteniri istorice: ea a scos societatea nord-coreeană post-eliberare din condiția de subjugare colonială japoneză și o relativă înapoiere socio-economică, și a dus-o în zona unui mai conservator socialism de stat marxist-leninist cu particularități coreene. Hrănit adesea din legăturile apropiate cu Uniunea Sovietică și China, acest proces se dorea de la început a fi unul modernizator, creator de identități colective. Este vorba, dacă vreți, de lungul drum al Coreei de Nord de la tradiție la lumea modernă—în fapt, o modernizare fără modernitate.

Experiențele de gherilă ale luptei anti-japoneze din Manciuria și modelul revoluționar est-asiatic implementat în China vecină au fost însă la fel de influente precum totalizantul model sovietic. Ar trebui, de asemenea, reliefat și rolul Manciuriei, în general, și al graniței sino-coreene, în particular, de-a lungul a secole întregi de istorie coreeană, ca o zonă de exil, migrație și experimente (dar și, nu mai puțin important, ca loc al oportunităților pentru țăranii coreeni strămutați în urma unor eșuate răscoale interne, perioade de foamete sau persecuții guvernamentale). Din acest punct de vedere, Manciuria rămâne pentru coreeni un spațiu al luptelor, pierderilor și mântuirii.

Dintr-o perspectivă istorică de durată, mișcarea de eliberare națională coreeană din Manciuria devine parte din tradiția unor grupuri de rezistență autonome, conectate la o societate agrară locală configurată pe baza tuturor acestor negocieri frontaliere, fermieri independenți, activiști comuniști și rezistență anti-japoneză. Există, de altfel, și unii istorici care consideră că experiența manciuriană a fost cu mult mai importantă decât direcția sovietică în modelarea viziunii despre lume (Weltanschauung) a lui Kim Il Sung și a aliaților acestuia.

Experiența directă a tuturor acestora în crearea unor guverne locale în Manciuria a prevalat adesea asupra directivelor sovietice și influențelor chineze atunci când s-a pus problema apariției statului nord-coreean. Angajamentul revoluționar conjugat coreeano-chinez din Manciuria nu doar că a zămislit legături profunde între viitoarele elite politice ale republicilor Populară Democrată Coreeană și Populară Chineză, dar a provocat și răni adânci, precum „incidentul Minsaegdan”, o traumă fără de care nu putem nici măcar începe să înțelegem dezvoltarea acelei ideologii Juche și obsesia lui Kim Il Sung pentru independență ca „sânge al națiunii”.

Părintele fondator al Coreei de Nord, cel decedat pe 8 iulie 1994 după aproape jumătate de secol de dominație patrimonialistă a vieții politice din nordul peninsulei, a fost, de altfel, și singurul lider comunist din istorie arestat și închis deopotrivă de comuniștii sovietici și de cei chinezi. Kim Il Sung era perfect conștient de cât de dispensabile sunt revoluțiile din țările mici, precum Coreea, mai ales atunci când sunt cântărite în raport cu interesele naționale mai mari ale unor puteri precum China și URSS (toate astea, evident, în pofida retoricii și principiilor internaționalismului comunist). Încercând să evite șovinismul marilor puteri, Sung a înțeles internaționalismul proletar ca fiind inseparabil de patriotism. Așa se face că aglutinarea naționalismului și internaționalismului sub forma acelei doctrine Juche avea să devină trăsătura definitorie a modernității nord-coreene. Nu e de mirare că acest tip de comunism autarhic l-a fascinat atât de tare pe Nicolae Ceaușescu, începând cu anii ’70.

De sus în jos și de jos în sus, vortexul dintre autoritățile centrale și organizațiile populare locale a reprezentat o constantă dialectică în procesul de formare a Republicii Populare Democrate Coreene, incluzând aici toate reformele politice, sociale, economice, juridice și culturale din perioada post-eliberare. Departe de a fi doar produsele experimentelor sovietice de inginerie socială, aceste reforme „democratice” naționale și imboldul de construcție statală în Coreea de Nord au arătat continuitatea proceselor de modernizare care au dat formă realităților coreene, din timpurile colonialismului japonez și până în perioada post-eliberare. Ele au reflectat sinergia mișcărilor sociale de masă tradiționale și experiențelor manciuriene neortodoxe ale noilor elite nord-coreene.

Modelul nord-coreean de dezvoltare economică mamut, bazată pe planificare centralizată, și-a avut rădăcinile în experiența japoneză a industrializării coloniale și mobilizării economice pe timp de război, și a fost puternic influențat de o imagine idealizată a modelului stalinist al industrializării naționale accelerate. Deși forțele de ocupație sovietică poartă povara responsabilității pentru stabilirea cadrului și aprobarea finală a reformei agrare, conținutul ei și implementarea specifică au fost strâns legate de experiența eforturilor de reformă agrară ale coreenilor în Manciuria și Coreea de Nord în timpul perioadei coloniale japoneze. Din acest punct de vedere, putem spune că administrația civilă sovietică responsabilă cu autorizarea reformei agrare n-a putut anticipa emergența „cultului personalității” lui Kim Il Sung în zonele rurale nord-coreene.

De o manieră similară, militarizarea societății nord-coreene s-a făcut pornind de la moștenirea colonială japoneză a mobilizării de război și a fost condusă de veterani ai războaielor de gherilă din China și Manciuria, echipați și instruiți de Uniunea Sovietică. Doar așa, privind la istoria Coreei de Nord dintr-o perspectivă constructivistă, cred că putem înțelege mai bine și eventual explica originile și durabilitatea unui „cult al personalității” înrădăcinat în familismul neo-confucianist și șamanismul local coreean, stropit cu elemente de venerație colonială pentru împăratul japonez, umbrit de spectrele creștinătății evanghelice, susținut de cultele binefăcătorilor Mao Zedong și Iosif Vissarionovici Stalin, și ranforsat prin mentalitatea de „fortăreață sub asediu”—de inspirație manciuriană—a elitelor nord-coreene.

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG