Până pe la sfârșitul anilor ’40, partidele comuniste italian și francez, indiferent de cât de stalinizate vor fi fost în teorie, deveniseră cu mult prea largi și vag organizate spre a fi considerate în mod serios partide leniniste aparținând unor revoluționari de profesie.
Din punct de vedere al compoziției sociale, aceste partide erau similare partidelor de masă social-democrate tradiționale, însă arborau o ideologie leninistă. Fiecare partid a simțit pe pielea lui conflictul permanent dintre ideologie și activitățile cotidiene ale militanților. Și ori de câte ori a încercat partidul să acționeze „pe linie” cu abstracta lui ideologie, rezultatele au fost pur și simplu catastrofale. Organizația a crescut doar atunci când a subordonat ideologia rolului său de partid de masă al reformei și sindicaliștilor. Aceasta a fost nu doar realitatea formațiunilor de masă, ci și a micilor partide comuniste.
Progresele organizaționale au coincis cu momente politice mari în fiecare țară. Frontul Popular și războiul împotriva fascismului au transformat partidele comuniste, din fragmente sectare ale Internaționalei socialiste, în adevărate mișcări de masă. În orice caz, în tentativa lor de a susține linia sovietică, unele din manevrele politice ale partidelor s-au dovedit mai costisitoare decât altele.
Deși disciplina strictă ar fi putut stinge aceste tensiuni și conflicte interne, disoluția Cominternului în luna mai a anului 1943 și apoi a succesorului de mai scurtă durată (Cominformul) a șubrezit canalele formale de menținere a coeziunii internaționale. Pe cale de consecință, contactul liderilor partidelor comuniste europene postbelice cu Uniunea Sovietică a fost cu mult mai efemer decât al predecesorilor lor școliți de Comintern.
Poate că ar merita subliniat faptul că încă dinainte de rupturile formale din sânul mișcării comuniste globale, exigențele interne creaseră facțiuni sau curente latente, care s-au identificat cu diferiții poli atinși de propaganda de partid. Vorbim de o aripă naturală la „dreapta”, populară, favorizând o variantă timpurie a național comunismului, opusă unei la fel de naturale aripi „stângi” internaționaliste și pro-sovietice, favorizând loialitatea față de mișcarea internațională ca atare.
Aceste contradicții puteau fi depășite câtă vreme existau un singur partid comunist conducător și factorul coagulant numit loialitatea față de URSS. Ereziile lui Tito și Mao au zădărnicit în mod fatal șansele menținerii unității lumii comuniste. Deși linia titoistă a avut puternice reverberații printre cadrele comuniste din Europa Occidentală și de Est, Iugoslavia a rămas un stat relativ mic și insignifiant la scară globală, iar erezia ei era probabil sub control. Ruptura chineză, în orice caz, a dat naștere realității numită lumea comunistă policentrică, iar mișcările comuniste aflate de-acum în competiție au făcut imposibil tipul anterior de fidelitate. Probabil că doar relativul provincialism al Chinei și slăbiciunea Iugoslaviei au amânat realizarea acestui fapt...
Emergența lumii comuniste policentrice a fost acompaniată de o serie nesfârșită de traume. Discursul lui Nikita Hrușciov la cel de-al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din februarie 1956 a părut să certifice toate afirmațiile coșmarești ale dușmanilor ideologici despre natura societății sovietice sub I. V. Stalin. Raportul Secret a confirmat, de fapt, senzația abia ascunsă că detestații troțkiști și alți adversari socialiști nu mințiseră atunci când vorbiseră despre toate acele epurări, lagăre de muncă forțată, arbitrare măsuri polițienești, execuții în masă, tiranie și teroare îndreptată împotriva conducerii partidului.
Însă oricât de sumbră va fi fost „confirmarea” lui Hrușciov, avortata revoluție maghiară, înăbușită de tancurile sovietice, a înrăutățit infinit mai mult situația și a obligat practic fiecare partid comunist să aleagă dacă susține sau nu intervenția Armatei Roșii. Un astfel de partid nu s-ar fi putut situa de partea suprimării sovietice a Revoluției maghiare (condusă de Imre Nagy, unul liderii comuniști mai populari ai Europei de Est) fără a-și falsifica, în ochii propriilor cetățeni, dorința de a apăra suveranitatea națională.
Înăbușirea revoluției începute la Budapesta a fost, în orice caz, ultima acțiune sovietică evidentă și nepopulară pe care partidele comuniste ale Europei Occidentale au mai fost dispuse s-o accepte. Evenimentele din Ungaria le-au traumatizat, încurajând un număr de militanți să abandoneze corabia și provocând daune și mai mari organizațiilor/asociațiilor de solidaritate. Coaliția postbelică a socialiștilor și comuniștilor din Italia s-a dizolvat, dând o șansă reală unui guvern de centru-stânga. Grupuri masive de intelectuali și tovarăși de drum au început să „defecteze”, iar partidele au început să-și reafirme originile locale, estompând astfel legăturile sovietice.
Experiența maghiară a pregătit partidele pentru suprimarea ulterioară a experimentului praghez de către trupele Pactului de la Varșovia, în 1968. Abia atunci au denunțat partidele comuniste occidentale, în termeni cât se poate de răspicați, incompatibilitatea funciară dintre intervenție și propria lor viziune asupra internaționalismului socialist, anunțând astfel ceea ce avea să fie cunoscut sub denumirea de eurocomunism...