Nicăieri, pe faţa pământului, infernul nu-i mai banal de îngrozitor decât în orfelinate, case de corecţii pentru minori şi şcoli-internate pentru copii retardaţi; anume într-o astfel de instituţie – „Şcoala-internat pentru copii cu deficienţe mintale”, alias „Şcoala retardaţilor” – îşi plasează georgiana Nana Ekvtimishvili (n. 1978, în or. Tbilisi) acţiunea romanului Livada de peri, Black Button Books, 2023.
Nu-i de mirare că Lela, care „nu-şi aminteşte când şi cum a început viaţa ei în internat” (la cei 18 ani, abia împliniţi), în chiar prima secvenţă se gândeşte: „Trebuie să-l omor pe Vano…”, făcându-şi singură curaj: „O să-l omor pe Vano, şi n-au decât să vină să mă aresteze! Pe mine… nu mă arestează nimeni, vor spune că sunt nebună, proastă…”; or, ea e o tânără (cu înfăţişare băieţoasă) inteligentă şi având un acut simţ al dreptăţii, iar Vano proful care a violat-o pe când nu era decât o copilă, şi nu doar pe ea (cum se întâmplă în secvenţa 3 cu Nona, fetiţa nou venită: „Vasca îl urmăreşte pe Vano cu privirea, apoi se aşează pe trotuar (…) şi îi strigă Nonei rânjind: – Un futai scurt? Nona nu înţelege sensul acestor cuvinte”). Tot Lela este omul de acţiune care se îngrijeşte de soarta copiilor (deloc retardaţi unii, şi nici orfani, ceea ce-i şi mai dramatic! – cum e şi cazul lui Irakli, băieţelul de 9 ani ce-o aşteaptă, de la o săptămână la alta, pe mama, şi care nu se va lăsa înfiat de o familie de americani), de unde nu există o minimă solidaritate între aceştia – ba din contră: „Copiii mai mari prindeau o fată nou venită şi o duceau cu forţa la un băiat excitat de lângă livada de peri, care o trântea la pământ şi o viola, în timp ce toţi ceilalţi, băieţi şi fete, o ţineau de mâini şi de picioare” –, iar pericolele vin de pretutindeni, y compris şi de la personalul pedagogic (micul Sergo moare strivit de-o maşină, după ce directoarea Ţiţo l-a trimis la chioşcul de peste drum să returneze o rochie ce nu-i vine bine). În tot acest univers al ultrajului cotidian – culmea! instituţionalizat – există şi mici oaze de bucurie, plătite scump unele (după ce se îndoapă cu cireşe furate din copacul lui Tariel, nu înainte de a-l fi scos la o plimbare nocturnă pe uriaşul Butoi, „a doua zi, gustul dulce al cireşelor se înăcreşte când află cu toţii că Tariel l-a împuşcat pe Butoi cu puşca de vânătoare”; crescut cu „La cireşe” de Ion Creangă, trăită pe viu în copilăria de la ţară, secvenţa din Livada de peri m-a întors pe dos).
Oricare din violenţele cărora sunt supuşi copiii – fizice, psihice, verbale (din decenţă, n-am să citez înjurăturile desprinse de pe buzele lor) – e strigătoare la ceruri; cui nu i-ar frânge inima secvenţa din capitolul 7, demnă de pana lui Dostoievski: după ce i se dă lui Coba, în maşina lui cu care au ieşit în afara oraşului, pentru doar 5 lari (pe care îi datorează Maricăi, pentru lecţiile de engleză cu Irakli), refuzul fetei – „Nu-i vreau… am terminat şi eu, spune Lela” – îl scoate din sărite pe bărbat: „Coba o plesneşte cu dosul palmei. – Eşti o retardată! Dă-i drumul de aici!” Şi, sigur, finalul e de-a dreptul cathartic – reveniţi de la aeroport în curtea internatului, „– A căzut Vano de sus, le strigă Paco Lelei şi lui Irakli”, iar fata îşi dă seama momentan cine-i făptaşul (de parcă i-ar fi citit gândurile): „Pentru o clipă, Lela împietreşte. Îi ţiuie urechile. (…) Închide ochii. Acolo, în întuneric, vede chipul lui Vasca. Vasca zâmbeşte”.
Nu pot să nu remarc că Nana Ekvtimishvili este dintr-un an cu Tatiana Ţîbuleac, 1978, şi că Livada de peri a georgienei se înrudeşte oarecum cu Grădina de sticlă a basarabencei noastre (a cărei scriitură e mult mai elegantă, în paranteză fie spus; să fie oare de vină traducerea ce lasă de dorit?!) – cu adevărat, nimeni nu scapă teafăr din copilărie. 29 ianuarie ‘24
