În urma ieșirii Europei de Est din comunism, prea puțini oameni s-au arătat îngrijorați de soarta minorităților regiunii. Singur printre liderii est-europeni, fostul președinte ceh Václav Havel (1936–2011) declara că atitudinea față de populația roma va deveni un fel de test cu turnesol pentru noua societate civilă. Problema este și mai sensibilă: chiar și printre indivizi educați și toleranți, care înțeleg că ordinea liberală trebuie să acomodeze și respecte diferența, romii provoacă încă teamă și neîncredere. Prin Îngropați-mă în picioare (ediția română apărută la editura Dacia), jurnalista Isabel Fonseca a scris o carte edificatoare și alarmantă despre cea mai mare, mai puțin cunoscută și mai hărțuită minoritate a Europei.
Jumătate caiet de călătorie, jumătate istorie, opera de pionierat a Isabelei Fonseca reușește de minune în a găsi calea de mijloc între mai pedanta abordare academică și impresiile subiective de jurnal. Acest lucru face anumite detalii—statistici, ortografierea cuvintelor străine (în special românești)—incerte; chiar și așa, metoda utilizată de Fonseca reprezintă un fascinant studiu.
Fonseca explorează mai multe aspecte: tentativa naziștilor de a-i extermina pe romi în „Poraimos” (Devorare), termenul roma pentru Holocaust; eșecul comunismului de a-i asimila; deșteptarea unei crescânde identități naționale roma; intoleranța și ura încă prezente în societățile postcomuniste. Fonseca nu alunecă niciodată în sentimentalitate. Romii ei sunt ființe umane, cu idiosincrazii și obiceiuri unice, înfruntând dificultățile integrării în mai largile societăți. În același timp, autoarea ne arată cât de diverse sunt comunitățile rome și cât de mult se înșală cei care construiesc narațiuni omogenizatoare despre ele.
Vreme de 4 ani de zile, Fonseca s-a cufundat în viața comunităților rome, de-a lungul și de-a latul Europei de Est. Descrierile pe care le-a realizat romilor albanezi, bulgari și români—dintre care foarte mulți trăiesc în condiții sordide—arată faptul că marea lor dificultate constă în exacerbarea sărăciei și umilințelor acelor societăți în general. Maternitatea din Tirana, spre exemplu, este un înfiorător loc în care atât romii, cât și etnicii albanezi suferă de efectele unei incredibile penurii și înapoieri.
Deasupra tuturor acestor cazne, romii se confruntă cu o neîntreruptă prejudecată etnică. După prăbușirea comunismului, conflictele etnice din Europa de Est au explodat cu o intensitate înfricoșătoare, în vreme ce naționalismul intransigent a impregnat totul. Dintre toate minoritățile etnice din regiune, romii apar ca cei mai expuși etichetei de țap ispășitor: diferiți în aparență, obiceiuri și descendență, vorbind un idiom ciudat, lipsindu-le o memorie scrisă, ei ajung foarte ușor în postura de „sursă” a relelor din societate.
Să luăm cazul României, acolo unde țăranii români și maghiari (în mod tradițional nu foarte prietenoși unii cu ceilalți) au cooperat la organizarea unor pogromuri împotriva romilor. Așa cum demonstrează Isabel Fonseca, mulți români, slovaci și maghiari sunt pur și simplu îngroziți atunci când li se spune că ar trebui să-i trateze pe concetățenii romi drept egali. Până și deportarea lor în lagărele de concentrare naziste este foarte rar considerată un genocid aparte. Capitolul lui Fonseca pe subiect, probabil cel mai bun din carte, va provoca și anumite controverse. În Europa de Est, acolo unde compasiunea poate fi o marfă rară, există prea puțini oameni capabili să empatizeze cu lunga și cumplita istorie a romilor. De exemplu, Fonseca descrie cât de greu i-a fost să acceseze documente despre „sclavia țiganilor” în principatele feudale ale Moldovei și Valahiei—un episod rușinos, pe care oamenii preferă să-l uite decât să-l împace.
Acum că tranziția la economia de piață le-a permis unor romi să se înstărească, profeții urii de la Praga la București au început să acuze întreaga minoritate etnică roma de corupție și înșelăciune. Persecutarea grupurilor roma se petrece adesea în fața ochilor autorităților. Până și cei care cred despre ei înșiși că sunt democrați au prea puțină răbdare cu drepturile populației respective. Translatorul român al Isabelei Fonseca îi transmite acesteia că nu înțelege de ce este atât de interesată de situația romilor: „Trebuie să trăiești cu ei pentru a ști cât de diferiți sunt ei de fapt”.
În comunitățile etnice pure pe care le doresc zămislite noii demagogi, nu există niciun loc pentru diferență. De aceea, nu există niciun sfârșit fericit al poveștii Isabelei Fonseca, ci doar speranța că noul activism politic roma va reuși să prevină repetarea unui înfiorător trecut. După cum îi spunea autoarei și un activist bulgar, romii nu vor mai accepta să fie umiliți din nou. Îngropați-mă în picioare, strigătul care te bântuie al activiștilor roma, ar trebui auzit de toți cei cărora le pasă de demnitatea umană.
