Bancurile și șlagărele ne-au ajutat să respirăm sub gheața comunistă. Erau antidoturi la greață, spaimă, dezgust, plictis. În anii ’60, regimul devenise ceva mai flexibil, se permiteau anumite glume cu dublu înțeles, se încuraja muzica ușoară românească, diferită de cântecele venite din marea Uniune. Securitatea era mereu în alertă, dar nu acționa cu aceeași ferocitate ca în trecut. Pe acest fond, au făcut cariere spectaculoase actorul Mircea Crișan și cântăreața Marina Voica. Se scriau comedii, vechii staliniști gen Aurel Baranga, Alexandru Mirodan și Sergiu Fărcășan spărgeau tabuuri, măcar la nivelul aluziilor.
Cântăreața (82 de ani) mărturisea în urmă cu câțiva ani, pentru Adevărul, că l-a admirat pe Karl Marx și chiar își propunea să-l recitească acum, la vârsta senectuții. Mă rog, mai bine să-l citești pe Marx decât să-l invoci după ureche. Deși sunt convins că o (re)lectură a Arhipelagului Gulag de Soljenițîn ar fi infinit mai instructivă. Marx a fost unul din acei magiștri ideologici—maîtres-penseurs—din cauza cărora s-a ajuns la experimentele totalitare ale veacului XX. Oricum, un banc din anii ’70 suna cam așa: Marx ajunge la Moscova și cere permisiunea Politburo-ului să spună câteva cuvinte la televiziune. După îndelungi deliberări, i se permite. Nu a spus decât atât: „Proletari din toate țările, iertați-mă!”
Cât privește comunismul românesc, un banc al lui Mircea Crișan merită reluat, chiar dacă vor fi unii care îl vor considera cam prea explicit: „Gata tovarăși, acum avem dreptul de a vorbi, nu e ca pe vremea burghezo-moșierimii când toți se căcau în capul nostru. Acum avem gură”. Spus la Europa Liberă, bancul a circulat viral a doua zi în România.
Despre Marina Voica, o amintire personală. O admiram încă din adolescență, ca și pe Margareta Pâslaru. Cânta în românește, în rusă și spaniolă. Știam că crescuse împreună cu copiii spanioli ajunși în URSS după înfrângerea Republicii. Suntem în 1984, la Philadelphia, în casa unor buni prieteni. Sosesc Gheorghe Sencovici și soția sa, Margareta Pâslaru, proaspăt ajunsă în Statele Unite în urma cererii de reîntregire a familiei. Ascultam o casetă cu ultimele înregistrări ale Margaretei. O întreb: „Ce mai face Marina Voica?” Artista îmi spune: „Pe Marina am văzut-o acum câteva săptămâni la cabina de machiaj. Stăteam alături, n-am scos niciuna vreo vorbă, ne-am privit adânc, am oftat, iar Marina a spus: «Niște lepre, Margareta».” Mi-a fost dat să spun și eu de atâtea ori, înainte, dar și după năruirea regimului comunist aceste cuvinte: niște lepre…
Pe Mircea Crișan, regimul Dej a vrut să-l transforme într-un bufon de serviciu. I se dădeau sarcini precise, actorul căuta modalități subtile de a evita transformarea în propagandist. Sigur, a făcut concesii, dar se știa că fiecare glumă a lui Mircea Crișan ascunde o mare tristețe. Îmi amintesc de începutul anilor ’60, eram copil, am mers împreună cu părinții mei la spectacolul de la Sala Palatului unde Mircea Crișan a apărut împreună cu marele comic sovietic Arkadi Raikin. Era în plină destalinizare hrușciovistă, o direcție politică boicotată și sabotată de satrapii de la București. Și azi mă întreb cum de au permis Dej, Răutu, Niculescu-Mizil, Alexandru Drăghici, acel spectacol dinamitard. Raikin fusese el însuși o victimă a stalinismului, marginalizat în ultimii ani de viață ai generalissimului. Paradoxal, la București, unde nu s-a permis publicarea lui Ivan Denisovici și nici a poemului Urmașii lui Stalin de Evgheni Evtușenko, s-a îngăduit acea explozie de umor veritabil. Mă întreb dacă Marina Voica își amintește de acele clipe când mulți am sperat că dictatura se va îmblânzi și că vom putea, în fine, renunța la botnițele impuse de sistem. Pentru unii, Stalin a fost Dumnezeu. Pentru alții, a fost Diavolul în carne și oase. Cum diavoli au fost discipolii săi din „democrațiile populare”.
Mircea Crișan a plecat din țară în anii ’60, Marina Voica și ea, mai târziu, dar a revenit apoi din motive personale. Gyuri Sencovici a murit în Statele Unite, pe Margareta am reîntâlnit-o la un târg de carte din București. Ajuns cel mai vestit comic al acelor ani, Mircea Crișan a jucat într-un spectacol la Teatrul Țăndărică în 1964, la ceasul dezghețului dejist. Piesa era descrisă drept o dramă polițistă, se chema „Mâna cu cinci degete”. Era beznă completă în sală, pe cortină se proiecta, amenințătoare, imaginea unei mâini umane. Care, în genere, are cinci degete. Cu o voce răgușită, cavernoasă, Crișan rostea aceste cuvinte, menite să terifieze, să dea frisoane. Firescul devenea absurd și înfricoșător. Dar în dictaturi, normalitatea apare ca sedițioasă, iar anormalitatea este impusă ca normă de viață. Istoria culturii sub comunism include, așadar, nu doar decretele Secției de Propagandă, ci și aceste secvențe subiective, fragmente dintr-un puzzle pe care nu vom osteni să încercăm a-l dezlega.
