Presa europeană continuă să dezbată starea inflației și a economiilor continentului, precum și contrastul dintre țările din UE și ceea ce se petrece în Marea Britanie (despre care am mai scris în revista presei de miercuri și de joi).
Astăzi, este rândul săptămânalului The Economist să scrie că aproape nimic nu pare să mai funcționeze în Marea Britanie și că lucrurile nu vor face decât să se înrăutățească.
Boris Johnson continuă însă să fie total absent, în vacanță în Slovenia, într-un loc de vis, despre care scrie în detaliu, stârnind apetența și invidia cititorilor, foarte conservatorul cotidian The Times.
Dar nu toți liderii europeni sunt chiar atât de criticat: pornind tot de la economie și inflație, săptămânalul politico-satiric Charlie Hebdo face, în ultimul său număr, sub semnătura lui Jacques Littauer, un surprinzător de înflăcărat portret laudativ (ceea ce nu este câtuși de puțin obiceiul lor) al premierului socialist al Spaniei «Pedro Sánchez, l’anti-Macron»:
Sánchez (în vârstă de doar 50 de ani) a ajuns în titlurile tuturor ziarelor europene în ultimele săptămâni pentru decizia sa de a impozita companiile energetice și de a folosi banii pentru a reduce costul transportului public și a finanța burse școlare. Decizie care e doar continuarea logică a celor luate de el încă de la începutul mandatului său pe 1 iunie 2018.
Eficacitatea reală a guvernelor de coaliție
În Spania, jocul politic este foarte complicat, din cauza prezenței încă foarte vii a franquismului, a chestiunii autonomiilor locale și celei a votului proporțional. În 2018, Sánchez a fost investit de o alianță de nu mai puțin de cincisprezece partide, venite mai întâi dinspre stânga (Podemos, Izquierda Unida și Stânga Republicană a Cataloniei), dar și de separatiștii basci și catalani.
Sánchez a putut guverna deși partidul său, PSOE (Partidul Muncitoresc Socialist Spaniol), s-a aflat întotdeauna în minoritate. El are astfel în prezent doar 123 de locuri în Adunare (din 350) și 123 de senatori (din 208) și, prin urmare, a condus întotdeauna guverne de coaliție. Ceea ce nu l-a împiedicat – sau dimpotrivă a permis-o? – să adopte un număr mare de măsuri foarte semnificative pe plan social.
Astfel, Sánchez a făcut să crească salariul minimum, care a atins azi 1.000 de euro, față de 730 în 2018. Amintește Charlie Hebdo: «În 2019, guvernul spaniol a abordat tranziția energetică, prin reducerea taxelor plătite de companiile producătoare de energie electrică, cu scopul de a reduce prețul energiei, lucru deja realizat. În plus, a fost creat un „voucher social” pentru persoanele cu venituri mici și s-a interzis întreruperea distribuirii energiei electrice gospodăriilor sărace în care locuiesc minori sub 16 ani, persoane cu dizabilități sau dependente.»
Viva impozitele!
Cum sunt finanțate toate acestea? În cel mai simplu mod din lume: prin creșterea taxelor și a impozitelor. Impozitul pe venit a fost majorat (pentru venituri anuale de peste 130.000 de euro), la fel si impozitul pe avere (pentru averile de peste zece milioane de euro). În plus, a fost introdusă o mini-taxă de 0,2% pe tranzacțiile financiare.
Ca dovadă, dacă a existat vreodată vreo îndoială, că progresul social nu necesită ieșirea din euro sau din UE, Sánchez a fost unul din principalii actori ai planului european de redresare adoptat în iulie 2020, plan de 750 de miliarde de euro, care a creat pentru prima dată o punere în comun a datoriilor publice ale țărilor membre ale zonei euro, lucru refuzat initial de “cele 4 țări egoiste” (les 4 pays égoïstes) care sunt Suedia, Danemarca, Austria si Olanda, aceasta din urmă fiind cea mai zgârcită și mai îndârjită.
În sfârșit, Sanchez a fost primul șef de guvern spaniol care nu a depus jurământ pe Biblie, ci pe Constituție. Primele două decizii guvernamentale ale sale au fost să aibă o majoritate de femei în guvern și să-i primească pe membrii navei Aquarius, vaporașul ONG-ului SOS Méditerranée, cu 629 de migranți la bord, căruia ministrul italian de extrema dreaptă Matteo Salvini, dar apoi și Emmanuel Macron, îi refuzaseră posibilitatea de a acosta pe țărmurile lor.
Laic, înclinat spre social, apărător al femeilor și migranților: și dacă, întreabă Charlie Hebdo, odată cu Pedro Sánchez stânga europeană ar avea în sfârșit un bun exemplu de dat alegătorilor săi?
Cotidianul conservator spaniol sprijinitor al opoziției El Mundo remarcă astăzi că Sánchez a renunțat să-l imite pe celălalt mare lider socialist european, germanul Olaf Scholz, care a decis să purceadă cu o reducere masivă a impozitelor în Germania.
Rusia și frontul turismului
În Franța, unde pentru mulți compararea lui Sánchez cu Macron, président des riches, nu flatează, Le Monde se ocupă mult astăzi de războiul din Ucraina, la rubrica internațională, dar mai ales de primele semne ale creșterii nemulțumirii reale a populației ruse, Le Monde reușind să realizeze un interviu — în scris — la închisoare cu opozantul întemnițat Ilia Iliașin, unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai lui Aleksei Navalnîi.
Nemulțumire a populației care va crește și mai mult dacă guvernele europene vor urma sugestia Estoniei și a Finlandei de a interzice teritoriul UE tuturor cetățenilor ruși, chiar în scopuri turistice. Deocamdată, rușii merg în vacanță mai ales în Turcia, dar este limpede că o interdicție globală de intrare în UE a tuturor rușilor nu ar face decât să stârnească și mai tare nemulțumirea populației împotriva regimului lui Putin.
Tot Le Monde are un reportaj despre amărăciunea femeilor și familiilor militarilor ucraineni eroi din Insula Șerpilor, care au impresia clară că guvernul de la Kiev se dezinteresează de soarta acestora.
Grănicerii de pe Insula Şerpilor, pietroiul din Marea Neagră aflat la treizeci şi cinci de kilometri de coasta ucraineană, au fost luaţi prizonieri de forţele armate ruse pe 24 februarie. La mijlocul lunii iunie, 75 dintre acești soldați erau încă în captivitate în Rusia.
Femeile și familiile acestora trăiesc fără știri despre soți și fii, aceștia fiind luați prizonieri de forțele ruse. Ultimele apeluri telefonice ale familiilor datează din 24 februarie. La ora 16 după-amiază, în acea zi, conexiunea a fost întreruptă. De atunci, nimic. Au trecut luni de zile. Autoritățile ucrainene par să-i fi uitat pe eroii din Insula Șerpilor.
Poșeta lui Thatcher și alte cumplite mitologii
În sfârșit, înapoi în Franța, unde presa se dedă, ca în fiecare vară, unor șarmante deconstrucții estivale, oferind și subiecte mai ușoare, pentru ca lumea să continue să citească pe plajă, Le Monde își continuă seria de obiecte mitologice care au aparținut unor figuri istorice (am mai scris despre mitologia trabucurilor răposatului dictator cubanez Fidel Castro) prezentând astăzi un alt obiect personal cu o mitologie înspăimântătoare: poșeta lui Margaret Thatcher!
E cunoscută spaima mistică pe care o inspira Margaret Thatcher în jurul său, precum și absența, în imaginea sa publică, a detaliilor care ar fi făcut-o mai umană (de pildă, nu știm absolut deloc ce mânca, ce bea si ce gătea).
Despre poșeta ei, Le Monde scrie: «Strânsă sub braț sau ținută cu o mână fermă de mâner, geanta lui „Maggie” arăta ca o armă de disuasiune. Un model cu gabarit depășit, ales cu grijă de la Asprey sau Launer London (furnizori apreciați si de Regina Elisabeta a II-a), croit din piele de un negru strict si prezentând unghiuri ascuțite, dătătoare de coșmaruri.
Margaret Thatcher nu s-a despărțit niciodată de acest accesoriu feminin, a cărui simplă vedere îi cufunda pe curtenii ei bărbați într-o anxietate profundă. Ce ascundea punga aceea de taină? Tăieri bugetare suplimentare, o listă de noi privatizări, o declarație de război pentru Argentina sau un implacabil ultimatum aruncat în direcția sindicatelor minerilor?»
Acea poșetă era «sceptrul dominației sale», iar marioneta lui Thatcher din programul umoristic Spitting Image o reprezenta pe aceasta ca pe o harpie care își învârte geanta în aer înainte de a o izbi ca pe o armă asupra unui adversar sau a unui colaborator.
Omniprezența acelui obiect de cult belicos a făcut ca limba engleză să se îmbogățească cu un nou verb: to handbag. Ceea ce poate fi tradus prin a trage cuiva o chelfăneală cu o vehemență și o acrimonie demne de Margaret Thatcher. Termenul a fost consacrat în Oxford English Dictionary.
