Arhivele sonore ale postului nostru, Radio Europa Liberă, găzduite de Hoover Institution în Statele Unite, păstrează o serie de mărturii de mare interes din transmisiunile anilor 1960-1970, voci ale unor somități culturale ale exilului. La ciclul de evocări intitulat „Nostalgia vocilor”, a celor perindate la microfonul Europei Libere, adăugăm astăzi vocea unui istoric, în prezent cvasi uitat, profesorul universitar Constantin Marinescu (1891-1982).
Născut în 1891, cu o licență în drept, litere și filozofie la Universitatea din București, unde a căpătat și titlul de doctor în litere în 1918, Constantin Marinescu a urmat o carieră de istoric la Universitățile din Cluj și București, fiind, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, director la Școala Română de la Fontenay-aux-Roses, la Paris.
În 1948, după ce fusese demis din funcție de noile autorități române, și exclus din Academia al cărui membru corespondent era din 1928, el a refuzat să mai revină în țară. Prof. Constantin Marinescu a predat ulterior la diverse Universități occidentale și a fost distins cu titlul de Cavaler al Legiunii de Onoare.
Fost colaborator apropiat al lui Nicolae Iorga, a cărui ucidere barbară de către legionari, a evocat-o de la Paris la Radio Europa Liberă în 1970, la împlinirea a 30 de ani, ca martor ale evenimentelor, cerînd pedepsirea vinovaților ce mai trăiau în Germania, prof. Constantin Marinescu combătea, în același an, într-o altă luare de poziție, o falsificare istoriografică grosolană apărută în presa bucureșteană.
Revista „Magazin istoric” publicase atunci, fără semnătură, un articol despre primul Congres internațional de studii bizantine, organizat și desfășurat la București, la inițiativa lui Nicolae Iorga, în 1924. Autorul articolului afirma în mod voit eronat că la Congres ar fi participat și un reprezentant al... Uniunii Sovietice.
Nostalgia vocilor, așadar, și o voce în eter, cea a prof. univ. Constantin Marinescu punînd lucrurile la punct într-o emisiune Radio Europa Liberă la 27 august 1970:
„Iată ce vor citi mult necăjiții mei compatrioți, din mult prea nefericita mea îndepărtată patrie, în notița cu pricina [din Magazin istoric; V.E.], anume, că ar fi fost invitate atunci pe lîngă Italia, Franța, Grecia, Iugoslavia și alte țări, și Uniunea Sovietică; care Uniune Sovietică ar fi fost reprezentată la Congresul acesta din 1924 de foarte marele învățat rus Nikodim Kondakov [1844-1925].
L-am cunoscut bine pe Kondakov, care nu avea nimic de a face cu Uniunea Sovietică. Refugiat la Praga după Revoluția din 1917, el a fost pus de către compatrioții săi, refugiați și dânșii tot în capitala Cehoslovaciei, în fruntea Institutului de cultură, foarte cunoscut pe atunci sub numele de... Institutum Kondakovianum. Acest Institut a fost cu strălucire reprezentat la București de Kondakov și, bineînțeles, a fost reprezentat nu de Uniunea Sovietică, despre care el nici nu vroia să se audă vorbindu-se măcar în treacăt. Cum a putut, deci, el, Kondakov, să onoreze Congresul de la București cu prestigioasa sa prezență? Răspund ca cineva de la fața locului.
A venit ca invitat personal al regelui Ferdinand I al României, care a finanțat călătoriile și șederea în țară a foarte bătrînului savant, însoțit de fiul său Sergiu Kondakov. Altfel, din notița din amintitul Magazin istoric cititorul necunoscător acum al celor petrecute acum aproape o jumătate de veac ar putea crede că suveranul de pe atunci al României ar fi adus la București, cu fonduri din casa sa personală, pe un reprezentant al regimului de la Moscova, care cu puțin înainte măcelărise familia imperială rusească, înrudită atît de aproape cu regele Ferdinand, care ar mai fi socotit pe deasupra potrivit să delege pe propriul său fiu, pe prințul moștenitor de pe atunci, să deschidă el lucrările adunării de învățați printre care, deci, ar fi figurat și trimisul regimului răspunzător la îngrozitorul măcel.
Poate oare, onorați ascultători, un om sănătos la minte să-și închipuie o asemenea monstruozitate?”
Vocea prof. univ. Constantin Marinescu, de la Paris, într-o emisiune la Radio Europa Liberă, de la 27 august 1970.
