Europa occidentală, Comunitatea Europeană cum a ajuns să se numească atunci, a cunoscut după al Doilea Război Mondial și până la căderea Zidului Berlinului două mari migrați interne: cea italiană și cea portugheză. Apoi, după liberalizarea parțială a Iugoslaviei lui Tito, a început și o migrație temporară, de mai mică importanță, a cetățenilor din republicile iugoslave.
Italienii au fost însă primii și grupul cel mai masiv. Zeci de mii de italieni au plecat din regiuni sărace ale peninsulei, aducându-și apoi și familiile, spre țări cum sunt Germania și Belgia, lucrând inițial în industrie și mine, sectoare ale economiei unde era mare nevoie de mână de lucru.
In Belgia, italienii au ajuns în două generații să formeze un grup etnic aparte în zona minieră din sud, în Valonia (les Italo-borains), iar recent au dat un prim ministru al Belgiei (Elio Di Rupo).
Portughezii au emigrat de asemenea în grupuri masive spre Franța, Belgia și Luxemburg, iar în Luxemburg și astăzi portugheza este a doua limbă. În Franța, în anii 1970, atât de mare era numărul portughezilor care făceau munci minore și prost plătite în construcții și ca măturători sau îngrijitoare, încât "faire le Portuguais" (a face pe portughezul) era o expresie insultătoare despre cineva care își câștigă viața cu greu și umil.
Se credea atunci că după ce își vor încheia contractele ei se vor întoarce în țările lor
Tot atunci, Germania și Franța au făcut apel și la mână de lucru ieftină din țări musulmane, Germania Federală chemând turci, iar Franța lucrători manuali din Maghreb. Aceștia au fost numiți în Germania "Gastarbeiter" (muncitori invitați) și se credea atunci că după ce își vor încheia contractele ei se vor întoarce în țările lor. Muncitorii din Iugoslavia, de pildă, făceau asta. Profitând de regimul liberal al vizelor permis de Tito, foarte mulți, sau majoritatea, nu se stabileau în țările în care emigrau temporar și își păstrau legăturile cu țara de origine.
Turcii și magrebinii din țări ca Germania și Franța și Belgia și-au păstrat de asemenea legăturile cu țara de origine, dar, dată fiind în parte și sărăcia lăsată în urmă, au avut mai mult tendința de a se stabili definitiv, neasimilându-se și păstrând însă legături strânse cu țara de origine în care continuă să voteze.
Ultimele decenii au cunoscut și cazuri de întoarcere masivă în țara de origine, cum s-a întâmplat cu bosniacii și kosovarii de după încheierea conflictelor distrugătoare din țările lor care îi puseseră pe fugă.
Chiar și în cazul unora din magrebini s-au cunoscut situații de revenire parțială în țara de origine, cum a fost de pildă cu mulți tunisieni. După căderea dictaturii trecerea țării lor la un regim relativ democratic, mulți tunisieni s-au întors, chiar dacă și-au păstrat dubla cetățenie obținută în Franța sau Belgia.
Trebuie văzut însă ce înseamnă sociologic și economic această întoarcere. Spre deosebire de italieni sau portughezi, care în această Europă pentru care autoritarismul politic e doar o amintire nu fac nicio distincție între locul de origine si cel în care trăiesc, pentru o bună parte din turci și marocani, de pildă, țara de origine rămâne locul pentru care întrețin cele mai multe afinități și, deși au cetățenia, uneia sau alteia din țările UE, centrul de gravitate continuă să rămână Turcia sau Marocul. Anul de muncă se petrece în așteptarea vacanței "acasă", iar preocupările politice se îndreaptă în special spre țara de origine, devenită și leagăn și tărâm al făgăduinței.
***
După un atac fără precedent în adresa moldovenilor din diaspora, pe care i-a numit un „electorat paralel” cu opinii „disonante” față de „majoritatea alegătorilor de acasă”, președintele în exercițiu Igor Dodon, care candidează pentru al doilea mandat, a fost nevoit să-și nuanțeze declarația.
„Stimaţi reprezentanţi ai diasporei, noi avem nevoie de voi acasă. Stimaţi prieteni, dragi moldoveni, vrem să vă creăm condiții să vă întoarceți acasă”, a spus Dodon în cea mai recentă apariție publică şi a promis diasporei programe ambițioase cum ar fi cel aplicat acum câțiva ani de guvernul Portugaliei care oferea sprijin financiar cetățenilor reveniți în țară.
O promisiune electorală trecută oarecum cu vederea de reprezentanți ai diasporei care s-au simțit jigniți de afirmațiile de după primul tur de scrutin ale președintelui în exercițiu.
Reîntoarcerea în țară a moldovenilor plecați peste hotare este o preocupare mai veche a guvernărilor de la Chişinău. Începând din 2009, când puterea a fost preluată de partide pretins pro-europene, au fost dezvoltate diverse programe de motivare a diasporei să revină sau să investească în țară şi să contribuie la dezvoltarea localităților de baștină. Printre cele mai populare e Programul de Atragere a Remitențelor în Economie PARE 1+1 prin care pentru fiecare leu investit de un migrant sau de o rudă a acestuia statul oferă și el un leu.
Programul PARE 1+1 a fost lansat în 2010 cu sprijin financiar al UE. Până în prezent, peste 3 mii de persoane s-au înregistrat la program, 1650 de întreprinderi au beneficiat de granturi şi peste 600 de migranţi au revenit în ţară.
Organizaţia pentru dezvoltarea sectorului Întreprinderilor Mici şi Mijlocii care gestionează programul PARE 1+1 a selectat recent încă 41 de companii conduse de migranți sau rudele lor care vor obţine granturi de până la 250 de mii lei pentru a-şi dezvolta afacerea, urmând să creeze 130 de locuri de muncă în zone rurale și să aducă investiții în economie de peste 25 milioane de lei. În cei zece ani de la inițierea programului, investițiile în economie depășesc un miliard de lei.
Investim, ne sacrificăm, muncim, iar ei vin şi îşi şterg picioarele de noi...
Andrei Dînga este agricultor în Ştefan Vodă. A lucrat în Marea Britanie dar a decis în urmă cu câţiva ani să revină acasă şi să investească în agricultură. El spune că nu a reușit deocamdată să aplice la vreu program de sprijin pentru migranţii reveniţi în ţară, dar s-a descurcat pe cont propriu. L-am întrebat ce l-a motivat să revină acasă şi dacă a regretat vreodată pasul pe care l-a făcut.:
„Ce m-a motivat? Sincer, dorul de mamă, de frate, de ţară. Vă spun aşa cum este, am vrut să fac lucruri bune, frumoase la noi acasă. Am crezut că este posibilitate. Din dorinţa de a crea acasă, m-am întors şi am investit aici. De regretat, vă spun sincer că pe undeva regret pentru că înţeleg că puteam să fac lucruri mai mari în Marea Britanie decât aici. Aici e aşa sistemul, cu impedimente, tot timpul. În loc să ne ducă în mâini, în palme pe investitori, pe diaspora pentru tot ceea ce facem, investim, ne sacrificăm, muncim, ei vin şi îşi şterg picioarele de noi, ne fac lume paralelă, societate paralelă ş.a.m.d.”
Nu există statistici sigure despre numărul moldovenilor plecaţi peste hotare şi nici despre câţi dintre ei au revenit definitiv în ţară. Parte dintre migranţi, după ce decid să muncească acasă, peste câţiva ani aleg repetat calea pribegiei sufocați de corupția şi birocrația din R. Moldova.
