Tot poporul e convins că se pricepe la lingvistică și mai toți cred și că lingvistica nu-i o știință exactă, sau chiar nu e deloc o știință și atunci oricine are dreptul la opiniile personale cele mai absurde, pentru că ar fi vorba de o știință „umanistă”, deci bună de terfelit cu prima ipoteză imbecilă care-ți trece prin cap.
Precum aceea, greu de extirpat, că geografia ar influența limbile și că arabii vorbesc așa din cauza vântului din deșert.
— Harvest, îi explicam cândva unei arătări, altminteri nelipsite de inteligență, harvest, așadar, recolta englezească este etimologic și istoric același lucru cu germanul Herbst (toamna).”
— „Dar nu e deloc același lucru”, a sărit ofensată. „Poate sună la fel, dar înseamnă cu totul altceva, văd că nu știi.”
Da, oamenii pur și simplu nu au o idee dinamică despre evoluția limbilor, ei cred că aceleași rădăcini evoluează la fel în limbile surori și că sensul rămâne același și că trebuie să fie matematic, niște corespondențe perfecte. De aceea e greu să le explici unor români că în ciuda ideii înfipte adânc în minți, rusa, de pildă, nu a influențat în nici un fel româna în formarea ei. Străbunicii rușilor erau prea departe de cei ai românilor, care i-au avut ca vecini pe bunicii bulgarilor și sârbilor. Româna din România cel puțin nu datorează mai nimic limbii ruse. De la bulgari și sârbi vin slavismele în româna veche, nu de la ruși, și o vedem în împrumuturi.
Dau un exemplu: a trebui.
Noi l-am luat de la sârbi și bulgari. Trebuie = tako treba. Nu trebuie = ne treba. Tot de acolo mai avem “treabă” și “netrebnic”. -- Šta ti treba = Ce-ți trebuie?
Dar la ruși, însă, aceeași rădăcină slavă are un cu totul alt înțeles. “Ja trebuju” nu înseamnă în rusă că "eu trebuie" să fac ceva, ca la vecinii noștri din sud, ci că eu pretind să obțin ceva cu forța, că revendic ceva, poate chiar violent.
Aici profanul ar zice: coincidență sonoră, nu-i deloc același sens. Sigur că nu e același înțeles, dar lingvistul știe că asemenea alunecări de sens s-au petrecut și în alte limbi, identic, de pildă atunci când franțuzescul demander a intrat în engleză cu sensul violent de a revendica cu obligație: to demand. A aflat-o pe socoteala lui Mitterrand când i-a scris lui Thatcher, iar traducătorul prost a redat catastrofal franțuzescul «Nous vous demandons» prin «We demand that…», expresie grosolană și violentă, care ar fi: - Cerem să vă conformați imediat.
Lingvistul știe cum se petrec transferurile de sens și de ce o rădăcină ajunge să desemneze noțiuni diferite, uneori chiar opuse (deși în cazul lui harvest și Herbst sensurile derivă unul din altul). Profanul însă o să țipe că el vede că aia nu-i aia.
Trebuie așadar explicat că lingvistica nu înseamnă acumulare sportivă de cuvinte în capul vorbitorului și nici a putea pronunța RrîRrîit ca parizienii sau tonurile chinezești. E vorba mai degrabă de priceperea algoritmilor care fac să funcționeze comunicarea unui grup uman în mișcare și dezvoltare.
Iată, ca bonus: englezescul tide (mareea) nu e altceva decât același cuvânt ca germanul Zeit (timp, dar și olandezul tijd: = timp). Pentru englezii timpurii lipiți de coasta lor, timpul era spațiul dintre două veniri ale apei mari.
The tide is high, cum cânta Blondie.
Rușii sunt o intruziune recentă în istoria românilor și nu le datorăm mai nimic afară de administrația lui Kiseleff în București și rusificarea forțată a Basarabiei.
Particula „da”, de pildă, este luată de la slavi, într-adevăr, însă e de la slavii din sud, de la bulgari și sârbi. E foarte probabil ca românii să fi folosit înainte un si, precum italienii și spaniolii.
Nu e însă nici o rușine că am împrumutat „da” de la slavi, e doar o influență culturală. Ca un exemplu contrariu și paralel, slovenii, dintotdeauna sub influență germană (austriacă), deși vorbesc o limbă slavă foarte arhaică l-au pierdut pe „da” și spun astăzi... Ja, din germană.
De la ruși, însă, lingvistic, limba română din România a moștenit doar deformarea comunistă a termenului (slavon, dar inițial luat de noi tot din ucraineană) „tovarăș”.
