Linkuri accesibilitate

Nu există proces de gândire fără experiențe personale: Lecția fenomenologică a Hannei Arendt


Atunci când te naști în Germania la începutul secolului XX, ca femeie și evreică deopotrivă, nu poți decât să te gândești că viața va fi nemiloasă. Acesta este primul aspect care trebuie să ne surprindă atunci când vorbim despre sărbătorita zilei, Hannah Arendt (n. 14 octombrie 1906): incredibila rezistență la Istorie, la hărțuiri și pericole de tot felul, uluitorul sacrificiu personal și capacitatea de a continua să lucrezi în condiții dintre cele mai vitrege, de a-ți păstra vie pasiunea pentru lume și înțelegerea ei.

Filosofia Hannei Arendt a fost, de fapt, o mare invitație la actul gândirii plecând de la uimirea originară. O stare de grație rară—s-o spunem drept—pentru omul nostru contemporan, care, după o profundă criză a modernității, a ajuns să se exprime aidoma vorbelor cu tâlc date nouă de dramaturgul italian Luigi Pirandello în Unul, nici unul și o sută de mii: „Dac-ar exista în afara noastră, pentru mine și pentru voi, dacă ar exista o doamnă realitate a mea și o doamnă realitate a voastră, egale între ele și neschimbate. Dar nu există. Există în sinea mea și pentru mine o realitate a mea: aceea pe care mi-o acord. În sinea voastră și pentru voi e aceea pe care vi-o acordați. Dar ele nu vor fi niciodată aceleași nici pentru voi, nici pentru mine. Și atunci?”

Tragedia omului secolului XX a fost aceea că realitatea și rațiunea au pierdut, prin dizolvare, alianța ce le ținuse cândva împreunate. Până la urmă, aceasta a fost și principala provocare a filosoafei născute în urmă cu 114 ani la Hanovra: cum anume să evite hybris-ul și iluzia grandorii, cum anume să împiedice falsa percepție a omnipotenței rațiunii, singura responsabilă pentru teroarea care s-a abătut asupra veacului trecut? Pentru ca această coexistență umană să mai fie posibilă, era nevoie, evident, de redescoperirea numitorului comun al oamenilor. A înțelege, pentru Hannah Arendt, a însemnat a te baza pe o stare pre-critică, adică pe simțul comun.

Arendt s-a născut într-o familie aparținând burgheziei evreiești a epocii. Crescută în Königsberg, a fost un copil precoce care a descoperit încă din liceu o pasiune arzătoare pentru cunoaștere. Așa cum avea să mărturisească mai târziu, aspectul esențial pentru ea a fost mereu acela de a înțelege (verstehen). Abia atingând această stare simțea ea cea mai mare satisfacție, comparabilă, de altfel, cu ceea ce trăiesc oamenii când se simt acasă. În timpul cursurilor berlineze, tânăra Arendt a fost profund impresionată de învățăturile gânditorului catolic Romano Guardini (1885–1968), a cărui operă a avut o influență majoră asupra culturii Europei Centrale a perioadei.

Mai târziu, a ajuns să studieze la Marburg cu Martin Heidegger, cu care a și avut o foarte complicată relație sentimentală, acompaniată, desigur, de o puternică influență intelectuală, care a durat până la compromisul nazist al celebrului existențialist german. De aici a decurs și experiența universitară de la Freiburg, unde a studiat cu părintele fenomenologiei, Edmund Husserl, apoi cea de la Heidelberg, unde s-a apropiat de Karl Jaspers. De la Jaspers a învățat ea, de fapt, „smerenia rațiunii”. Pentru tânăra Hannah Arendt, moartea, libertatea, șansa și viitorul sunt cele care îi plasează pe oameni față în față cu naufragiul. Din perspectivă arendtiană, a gândi înseamnă a confrunta toate aceste dovezi și adevăruri care definesc condiția umană. În 1929, Arendt publica și prima ei operă despre conceptul de iubire la Sfântul Augustin, filosoful-teolog căruia îi închinase teza sa de doctorat. Tot în același an s-a căsătorit cu intelectualul evreu Günther Anders (născut Stern), cu care a trăit, vreme de câțiva ani, în diverse orașe germane.

În 1933, după ascensiunea nazismului, Hannah Arendt părăsea Germania și devenea ceea ce ea numea o stateless person, o paria. Trecând în cele din urmă oceanul, după peripețiile atât de familiare refugiaților secolului furtunilor ideologice, gânditoarea avea să primească cetățenia americană în 1951, anul publicării Originilor. Dar Arendt nu a fost defel genul de gânditoare care să predice „din amvon”, iar anii petrecuți în Franța antebelică stau mărturie în acest sens.

Mă gândesc, în primul și-n primul rând, la cei câțiva ani parizieni ai săi, în care a colaborat cu organizațiile sioniste și s-a dedicat total asistenței și educării tinerilor evrei care urmau să emigreze în Israel. Dezgustată de rapidele alinieri ideologice ale prietenilor filosofi, a petrecut această perioadă departe de activitatea intelectuală propriu-zisă. În 1940, s-a recăsătorit cu poetul și filosoful german Heinrich Blücher (1899–1970), cu care a rămas până la moartea acestuia. După invazia nordului Franței de către trupele naziste, s-a refugiat pentru scurt timp la Vichy, în sud, unde a fost internată în lagăr ca străin suspect. În această situație-limită, definită magistral de Jaspers sub eticheta de Grenzsituation, Hannah Arendt a avut noroc: împreună cu noul ei soț a reușit, în cele din urmă, să părăsească lagărul de internare și, prin Lisabona, cu ajutorul unei organizații evreiești, să ajungă în Statele Unite. Trebuie să vorbim apăsat despre noroc și pentru că prietenul ei de suflet, Walter Benjamin, a avut soarta opusă. Fără acest noroc, Arendt nu ar fi putut să-și înceapă a doua viață și nici noi n-am mai beneficiat de una din cele mai importante opere de teorie politică ale secolului XX.

Ce s-ar fi întâmplat însă dacă Arendt n-ar fi supraviețuit propriei situații-limită, atunci când totul atârna de un fir de păr? O întâlnire cu abisul și un moment înspăimântător care, pentru milioanele de „paria”, a durat câteva zile, câteva luni, sau chiar ani... Ce-ar fi fost dacă experiența ei de refugiat ar fi anihilat de-a pururi ceea ce-a devenit, până la urmă, darul ei către lume? O întrebare stăruitoare pentru orice istorici și biografi ai unui veac nebun.

La fel ca în cazul atâtor altor sacrificați ai pandemoniului totalitar, motivația remarcabilei și, vai, atât de încercatei vieți a acestei femei sclipitoare poate fi condensată și explicată prin formula amor mundi...

Vezi comentarii

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG