Ca de fiecare dată, în ultimii aproape 30 de ani, Crăciunul și Paștele provoacă o pauză pioasă de cîteva zile. Toată lumea suferă de un optimism nebănuit, e binevoitoare, face cumpărături, mănîncă, bea și își urează tot felul de miracole, utiînd, bineînțeles, de realitatea din jur. Apoi, aceeași lume, se întoarce, de sus pînă jos, la lucrurile și faptele de dinaintea sărbătorilor pe care le continuă pînă la următorul Crăciun și Paște. Poate nu e nimic nefiresc în acest salt scurt peste starea de fapt cu aterizarea în aceeași stare de fapt. Dar cifrele rotunde și mari pun probleme pătrate și la fel de mari. În fond, 30 de ani de viață în regim nou încep să semene cu o viață de om sau măcar cu jumătatea ei. În cazul în care e prima jumătate, atunci, mulți au dreptul să se întrebe dacă drumul e bun și dacă mai poate fi schimbat. În cazul în care e a doua jumătate, la fel de mulți pot reflecta la înțelesul vremurilor, dacă așa ceva e de găsit și cercetat.
După 30 de ani de regim nou, România - și la fel Republica Moldova - nu se mai poate considera o țară la început de drum. Nici o țară definitiv reparată dar nici locul care așteaptă vremuri noi. Indiscutabil, multă lume simte că țara a trecut de emoția debutului și stă, deja, pe o istorie nouă. Cu alte cuvinte, noutatea lumii noi nu mai e sau începe să nu mai fie nouă. Oamenii au la ce privi înapoi. Toți pot face acele socoteli simple care spun că manifestantul de 20 de ani din Piața Universității e, acum, aproape de pensie, că sîntem la a doua generație de lideri și figuri publice noi și că toți cei ce se apropie de maturitate s-au născut după ce lumea veche a comunismului a căzut. Toate astea fac din al 30-lea rînd de sărbători, un moment aparte. Pe buze și în minți, apar tot mai des comparații forțate de cîteva întrebări inevitabile: ce credeam și ce așteptam acum 30 de ani și ce înțelegem după 30 de ani? am fost, acum 30 de ani, naivi, de bună credință sau aceste două variante sînt una și aceeași?
Cine va reuși să reflecteze debarasîndu-se de teorii convenabile, pudori și iluzii personale va fi în stare să răspundă fără dificultate primelor întrebări. Ce credeam și e așteptam? Simplu. Mai toată lumea, prosperitate. Unii, democrație. Și mai puțini, dezvoltare. Să pornim în ordinea inversă a răspunsurilor. La capătul a 40 de ani de îndoctrinare și izolare comunistă, cea mai mare parte a lumii românești trăia convinsă că țara se dezvoltă. Că are o bază industrială largă și că e aproape de nivelul care îi va permite să fie un competitor egal al economiilor occidentale. Multă lume era nemulțumită de restricțiile dure impuse de comunism. În primul rînd, de prăbușirea dramatică a nivelului de trai. Interdicțiile politice, de mișcare și expresie erau acuzate de un nunmăr de oameni mai mic decît bănuim, astăzi, că ne aducem aminte. Democrația era rîvnită de o minoritate care își dorea, de asemenea, o viață material-decentă dar adăoga și libertatea politică.
Dacă o formulă poate fi extinsă asupra tuturor, atunci, lumea românească ar fi fost mulțumită cu nivelul de trai și cu deschiderea culturală pe care le vedea în Iugoslavia. Să nu uităm: pe atunci, Iugoslavia făcea figura unui mini-paradis vecin, rîvnit și iritant. În gîndul multora stăruia enervant întrebarea: în fond, de ce nu putem trăi ca această țară socialistă lipită de și foarte asemănătoare cu noi? Așa arătau, în genere, dorințele și speranțele lumii românești, acum 30 de ani, la începutul epocii noi: un amestec rezonabil de revendicări și năzuințe, în cea mai mare parte materiale și în măsură mai mică morale sau politice. Pe scurt: diminuarea sau încetarea feudalismului de partid fără o opțiune clară de viitor, încetarea lipsurilor materiale umilitoare, adică îmbrăcăminte, mîncare, locuințe încălzite, salarii decente plus o televiziune plăcută în culori și dreptul de a călători o dată sau de cîteva ori pe an în occident. Nu era mult. Putem rezuma acest orizont de aspirație la formula iugoslavă dar trebuie neapărat să ținem seama de două lucruri.
Recapitulînd, după 30 de ani, nu trebuie să uităm că toate aceste dorințe erau visele unui captiv, ale unei națiuni lipsite de libertate. În al doilea rînd, nu va trebui să uităm că ieșirea la suprafață și viața în libertate presupun anumite reguli și condiții, nu neapărat prietenoase sau ușoare. Așadar, ce s-a întîmplat mai departe?