Linkuri accesibilitate

O amintire subiectivă, legată de Peter Handke


William Totok

Document inedit din arhivele fostei Securităţi

Despre Peter Handke, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, s-au scris vrute şi nevrute. Unii dintre semnatarii unor articole din presa de limbă română n-au citit un rînd din opera acestui scriitor. În schimb, au curs insinuările, trase, parcă, la indigo. Cea mai absurdă dintre ele fiind, trimiterea la faptul că familia lui Handke a avut între anii 1944(!) şi 1948 domiciliul în cartierul Pankow din Berlin, care se afla în sectorul sovietic al oraşului, împărţit după război în 4 sectoare, american, britanic, francez şi sovietic. Cele două state germane s-au înfiinţat abia în anul 1949, împărţirea rămînind, practic, valabilă pînă în anii 1990 cînd s-a produs unificarea părţii occidentale cu cea răsăriteană.


Trimiterea insinuantă la domiciliul din Pankow sugerează că Handke ar avea simpatii pro-sovietice sau chiar pro-comuniste, devenite vizibile în atitudinea pozitivă a acestuia faţă de acţiunile etnofascistului sîrb, Slobadan Miloşevici. Faptul că Handke a oferit explicaţii pentru atitudinea sa pro-sîrbă nu a înregistrat nimeni. În contextul polemicilor ivite în urma poziţionării sale, Handke însuşi a precizat că la Srebrenica a avut loc cea mai gravă crimă contra umanităţii de la cel de-al II-lea război mondial încoace. Această declaraţie a fost trecută sub tăcere - din diletantism, din rea voinţă sau ignoranţă. (A se vedea dosarul discuţiilor din 2006, din Germania, Franţa şi Austria, legate de premiul „Heinrich Heine” şi oprirea prezentării unei piese de teatru a lui Handke, la Paris.)

Şi înainte de 1989 şi după, opera lui Handke a rămas aproape necunoscută în spaţiul lingvistic românesc. (A se vedea în acest sens şi însemnarea din jurnalul lui Vasile Gribincea, RFE, 12.10. 2019, în care se referă la romanul lui Handke, „Frica portarului înaintea loviturii de 11 metri”.)

Pentru a stîrni curiozitatea publicului român pentru opera lui Handke, am tradus în 1985 o poezie a scriitorului care a şi apărut în revista timişoreană „Orizont” (din 5 iulie).

La vremea respectivă eram un autor interzis în România, numele meu, practic, era proscris. Aşa că, sub traducerea din „Orizont” lipsea şi semnătura mea. Am protestat atunci public, adresînd o scrisoare lui Ceauşescu, alta redacţiei „Orizont”, primului secretar judeţean al PCR din Timiş şi alta Uniunii Scriitorilor.

Într-un eseu memorialistic, apărut în 1988 în Germania, iar apoi, în 2001, şi în cartea mea „Constrîngerea memoriei” (pp. 118-120), am descris acest episod în felul următor:

„La începutul lunii septembrie 1985 am hotărât să-i trimit o scrisoare lui Ceauşescu. Descriam în ea încă o dată ce mi se întâmplase în ultimii ani. Protestam împotriva concedierii mele fără preaviz, ca şi împotriva interdicţiei de a publica. (În revista Orizont din 5.7.1985 mi-a fost publicată o traducere a unei poezii de Peter Handke. Numele nu mi-a fost menţionat. Nici onorariul nu l-am primit, cum de altfel n-am primit onorariile cuvenite pentru alte publicări anterioare. Câteva poezii ce stăteau să apară în Karpaten Rundschau au fost oprite de la tipar. Sub presiunile Securităţii, conducerea cenaclului din Sibiu a contramandat invitaţia la o şedinţă de lectură.) Am accentuat în scrisoare că tot ce mi se întâmpla nu putea fi desemnat decât ca practici staliniste ascunse:

Către tovarăşul Nicolae Ceauşescu, Secretarul general al P.C.R., Preşedintele R.S.R.

MEMORIU

Subsemnatul William Totok, scriitor german din România, mă adresez dumneavoastră, tovarăşe preşedinte, în mai multe probleme legate de evoluţia progresivă a reprimărilor la care sînt supus şi mai ales la intensificarea persecuţiilor din ultima perioadă, care, se pare, evoluează în mod abuziv:

În urma unei scrisori adresată anul trecut în septembrie Primului Secretar al Comitetului Judeţean Timiş al P.C.R. cât şi Preşedintelui Uniunii Scriitorilor din R.S.R., scrisoare semnată de şapte scriitori din Timişoara printre care mă aflam şi eu, organele locale au hotărât să fiu demis din postul de traducător, pe care-l ocupam la ziarul local de limba germană „Neue Banater Zeitung”. În „Decizia din 21.1.1985”, care mi-a fost înmânată, se precizează, că începând cu data de 22.1.1985 mi se desface contractul de muncă, conform art. 130, litera „e” din „Codul Muncii”. Totodată se precizează în documentul citat, că mă pot adresa în termen de 30 de zile Judecătoriei din Timişoara pentru a contesta Decizia respectivă. Am renunţat de la bun început la acest pas, deoarece era uşor de bănuit, în favoarea cui s-ar fi pronunţat instanţa judecătorească. Totul ar fi degenerat într-o nouă farsă, într-un simulacru de proces. Vreau să subliniez aici, că în perioada celor trei ani (1.1.1982-21.1.1985) cât am lucrat la ziarul amintit mi-am îndeplinit toate îndatoririle profesionale, aşa că nu mi s-a reproşat vreodată ceva în legătură cu activitatea mea redacţională; nu am avut nici o abatere şi nici o sancţiune. În decizia prin care sînt încunoştiinţat de desfacerea contractului de muncă sînt calificat drept incompetent profesional (...), în ciuda aprecierilor favorabile obţinute pe parcursul anilor cât am lucrat la ziar. Această contradicţie flagrantă între realitate şi adevăr trebuia rectificată de către instanţa judecătorească, căreia, cum am afirmat, nu m-am adresat.

Prin demiterea necondiţionată a fost reactivată practic acea situaţie din 1975, când am fost reţinut de către autorităţile din Timişoara. Ceea ce se întâmplă acum, nu este altceva decât o variantă mai blândă - dacă se poate spune aşa - a creerii unui caz.

După absolvirea Universităţii din Timişoara am lucrat în învăţământ. Prin transferul meu la ziar am pierdut titularizarea, aşa că la ora actuală căile spre profesia mea de bază - cea de profesor - îmi sînt închise. Îmi rămâne doar şansa degradantă de a cerşi anual cîte-un post de suplinitor, ba ici, ba acolo - ceea ce nu înseamnă că voi şi primi un loc de muncă.

În urma faptelor descrise mai sus, s-au înteţit şi represaliile pe alt plan. Deja în toamna anului 1984, după ce a fost expediată scrisoarea semnată de şapte scriitori forurilor amintite [facsimil aici, aici şi aici], mi s-a interzis - nu numai mie - orice colaborare la emisiunile postului teritorial de radio - Timişoara (desfiinţat între timp). Interdicţia s-a aplicat în aşa fel, încît nu numai eventualele colaborări semnate de mine să nu fie transmise, ci şi numele meu să nu fie pronunţat într-un context sau altul. Această tabuizare a numelui meu a atins la ora actuală dimensiuni groteşti. Nu ştiu, cine hotărăşte în România ca un autor să fie interzis, să nu i se publice lucrările, să nu-i apară semnătura sau să nu mai poată fi amintit. Cert este, că în cazul meu, se recurge la suprimare evidentă.

Întîmplarea, pe care aş vrea s-o relatez aici, este absolut semnificativă în acest sens:

În revista timişoreană „Orizont” Nr. 27/5.7.1985, p. 8 a apărut o poezie a scriitorului austriac Peter Handke, pe care am tradus-o în colaborare. Sub textul publicat în revista „Orizont”, semnat în manuscris şi de mine, apare doar numele colaboratorului. M-am adresat în data de 5.7. a.c. redacţiei revistei, cerînd, ca-n numărul următor să se publice o rectificare. Sigur, că acestei cereri fireşti nu i s-a dat curs. Din fapta relatată se poate trage uşor concluzia, că la ora actuală sînt pus pe index - deci nu am dreptul să public nici măcar o traducere. Despre texte proprii nici nu mai poate fi vorba. Astfel de acţiuni împotriva mea, acţiuni pe care le pot califica doar drept arbitrare, au avut loc şi la revista „Karpatenrundschau”, unde mi s-a scos un grupaj de versuri; şi la Sibiu, unde s-a interzis şedinţa cenaclului german, la care am fost invitat să citesc în data de 15.5.1985.

Consider, că aceste practici contravin în mod flagrant spiritului Congresului al IX-lea de acum 20 de ani, care a trezit în cetăţenii acestei ţări multe speranţe. Ceea ce se întâmplă, după părerea mea, nu este altceva decât practicarea unui stalinism voalat.

(...)

Timişoara, august-septembrie 1985

Herta Müller, Johann Lippet şi eu ne-am retras în decembrie 1985 cererile de primire în Uniunea Scriitorilor, formulate cu un an înainte. Decizia am motivat-o într-o scrisoare adresată Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara şi Uniunii Scriitorilor din Bucureşti prin faptul că cererile de primire sunt trecute printr-un filtru politic, ceea ce contravine statutului organizaţiei. (...)”

Scrisoarea către Ceauşescu a fost, de-altfel, difuzată şi de Europa liberă.

Între documentele descoperite în arhiva fostei Securităţi există şi o notă în care se relatează despre episodul Handke, cît şi despre retragerea cererii de primire în Uniunea Scriitorilor. Nota, redactată de ofiţerul care urmărea problema artei şi culturii, a fost inspirată din informaţiile furnizate de colaboratorul conspirat sub numele de „Relu”. Această persoană, cu siguranţă, a activat (probabil mai activează şi astăzi) în cadrul Asociaţiei [filialei] Scriitorilor din Timişoara, dispunînd de informaţii inedite, necesare Securităţii pentru întocmirea planurilor de măsuri operative.


În textul dactilografiat de către un ofiţer s-au strecurat cîteva greşeli (de exemplu, afirmaţia că ar fi vorba despre traducerea unor poezii din franceză – sic!), corectate mai tîrziu în alte documente în care se aminteşte despre episodul Handke şi despre retragerea cererii de primire în Uniunea Scriitorilor.

Vezi comentarii

XS
SM
MD
LG