Despre Unirea Principatelor Române în dialogul săptămînal între istoricul Gh. Cojocaru și Vasile Botnaru:
Gheorghe Cojocaru: „Deși în plină fierbere electorală la acest început de an, la Chișinău, ca și în alte localități, Ziua Unirii Principatelor Române este marcată în spațiul public și academic, mai ales că, iată, se rotunjesc exact 160 de ani de la dubla alegere a colonelului Alexandru Ioan Cuza în fruntea Moldovei și Valahiei. 160 de ani în urmă fierbea Iașul și fierbea Bucureștiul, peste tot era o atmosferă electorală încinsă din care „partida națională” avea să iasă victorioasă, promovându-și candidatul în tronul celor două țări românești.”
Europa Liberă: Știți prea bine că în afară de semnificații istorice, noi încercăm să surprindem link-urile cu viața de astăzi și, firește, ne interesează această coalizare a forțelor în jurul unei personalități și, astfel, împlinirea unui proiect de interes național. Nu-i așa?
Gheorghe Cojocaru: „Momentul istoric al acestei zile de 24 ianuarie relevă, într-adevăr, cum, în fața dezideratului național al unirii celor două principate, s-au stins și s-au potolit ambițiile multor, ca să cităm din cronicarii epocii, „multor pohtitori de tron”, cum grupări liberale sau conservatoare, anumite publicații purtătoare ale unor varii interese au renunțat la asaltul asupra domniei, pentru binele țării. Mai presus de toate a contat cauza națională, necesitatea unirii forțelor celor două principate pentru edificarea unui stat românesc modern, parte a concertului european. Candidatura lui Cuza a triumfat în ambele capitale nu numai grație solidarității și vigurozității partidei unioniste, dar și datorită „manifestărilor populare” directe în sprijinul personalității sale.”
Europa Liberă: Cum au reacționat Marile Puteri la alegerea lui Cuza ca domn al celor două principate, Moldova și Țara Românească?
Gheorghe Cojocaru: „Dubla alegere” a lui Alexandru Ioan Cuza a avut puternice ecouri europene, în mediul puterilor garante, precum Franța, Austria, Marea Britanie, Prusia, Rusia și Sardinia, ca și pe malurile Bosforului, la Înalta Poartă, ca parte suzerană. Nu fără anumite opreliști, care decurgeau din optica și interesele marilor cancelarii europene asupra Orientului Europei, Unirea Principatelor a fost recunoscută, Franța împăratului Napoleon al III-lea fiind în fapt cea care a îndrumat promovarea cauzei române. Depășind momentul luării prin surpriză de „dubla alegere” a lui Alexandru Ioan Cuza, cinci puteri garante, spre dezolarea Curții de la Viena și a Porții Otomane, au luat act de faptul împlinit la Iași și București, pentru a nu aprinde stările de spirit și a asigura buna orânduire în această parte a sud-estului european.”
Europa Liberă: Și acum întrebarea la care, probabil, vă așteptați: Ce învățătură ar fi să luăm din evenimentul istoric de acum 160 de ani?
Gheorghe Cojocaru: „Unirea Principatelor Române scoate în relief importanța elitelor politice și intelectuale în procesul istoric de conștientizare a interesului național. „Îndoita alegere” a lui
Unirea Principatelor scoate în relief importanța elitelor politice și intelectuale în procesul istoric de conștientizare a interesului național...
Cuza este opera unor reprezentanțe naționale, a adunărilor elective de la Iași și București, printre votanții din capitala Moldovei numărându-se și aleșii sudului Basarabiei, care revenise după 1856 la vatra strămoșească. Totodată, este cazul să remarcăm, în contextul mizelor electorale de la Chișinău, că cele două adunări reprezentative de la Iași și București numărau împreună puțin peste o sută de deputați.”
