Linkuri accesibilitate

Ioan Grigorescu: „Oaza mea eternă de libertate și independență este oaza mea de chin”


Ioan Grigorescu (1930-2011) în 1989
Ioan Grigorescu (1930-2011) în 1989

Un interviu realizat la 1 decembrie 1990 în cadrul emisiunii „Oameni, idei, atitudini”.

Oameni, idei, atitudini

4 ianuarie 1991

Moderator: Ioana Măgură-Bernard.

În emisiunea „Oameni, Idei, Atitudini” de astăzi, vă invităm să urmăriți un interviu cu gazetarul Ioan Grigorescu, realizat în România la 1 decembrie 1990.

Oameni, idei, atitudini: Ioan Grigorescu (1930-2011)
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:31:31 0:00
Link direct

Ioana Măgură-Bernard: Ioan Grigorescu, pentru prieteni „Grig”, în ultimii zece ani, te-ai retras din viața publică și, aș spune, te-ai izolat într-un fel chiar fizic în căsuța ta fără telefon, caldă și ospitalieră de la Izvorani, la 30 km de la București, unde am deosebita plăcere să port această discuție cu tine. În această căsuță care a reprezentat, cred eu, oaza ta de independență și libertate. Cum ai reușit această performanță?

Ioan Grigorescu: „Dacă o performanță poate fi numită o nenorocire, ea se reușește, de obicei, ușor, pentru că o astfel de retragere nu a însemnat un triumf. A însemnat, dacă vrei, un fel de răzbunare pe mine însumi și un fel de auto-vitriolare față de viața pe care noi, în România, am trăit-o în ultimul deceniu; și nu numai în ultimul deceniu.

Pentru mine, intrarea într-o anumită criză de spirit s-a petrecut în mod deosebit în ultimul deceniu. Deci, această izolare nu a fost un

Oaza mea eternă de libertate și independență este oaza mea de chin...

triumf. Eu o vedeam ca o atitudine, dacă vrei, pentru mine, în fața conștiinței proprii, o atitudine de, hai să-i zicem, opoziție. Eu atunci așa îi ziceam, pe urmă, cu trecerea timpului și cu ineficiența acestei forme de opoziție, eu mi-am dat seama că, în fond, nu era decât o formă de complicitate. Oaza mea eternă de libertate și independență este oaza mea de chin. Este oaza în care încerc o revizuire a unei existenței. Ioana, probabil, mulți confrați nu înțeleg, nu solicit niciun fel de scuze din parte nimănui...

In toamna lui 1944, eu treceam de la vârsta de 13 ani spre 14 ani. Pe urmă, am crescut cu o lume care mima, măcar în teorie, niște idealuri, care pentru un adolescent sau unul care ieșea din pubertate și pășea în adolescență, chiar dacă, prin opțiunile lui, întra în conflict cu familia, cu ceilalți, erau foarte stimulatoare, foarte atrăgătore, foarte interesante.

Pe urmă, am făcut studii; eu cinci ani de zile am învățat în Clasa de proză a lui Constantin Paustovski. Eram colegi de promoție - ei erau cu un an mai nici decât mine -, erau colegii lui Petre Sălcudeanu; dintr-un an cu el erau: Evtușenko, Rojdestvenski și așa mai departe. Deci, făcusem o școală frumoasă, interesantă, temeinică, bună. Visam să fiu gazetar. Nu mi-am dorit niciodată să fiu scriitor. Nici nu-mi place treaba aceasta.

Am servit o lume, o bună perioadă de timp, cu bună credință. N-am făcut parte din nomenclatură, n-am frecventat vreodată vreun magazin pentru servicii speciale sau chestiuni din astea, n-am profitat cu ceva și aș vrea foarte mult ca în urma unei astfel de chestiuni un singur om care să se ivească și să spună: „Grigorescu mi-a făcut un rău” sau „datorită lui Grigorescu eu am suferit în viață ceva”. Asta nu este o justificare de sine. Vreau să mă mărturisesc așa în conduita pe care mi-am adoptat-o și să explic tragismul unei existențe.

Când aveam 50 de ani - am rupt, am încheiat, am demisionat. Lucram la ziarul „Scânteia”. Lucrasem zece ani acolo, după Radioteleviziune. În drumurile mele de-a lungul unui deceniu, mi-am dat seama însă că altceva este dincolo de paravanul rozaliu, pe care-l mai coloram și eu. Că acea butaforie festivă, la care intrasem și eu ca un zugrav, erau minciuni nemaipomenite. În țară se petrecea o dramă extraordinară - se mutila obrazul unei țări - culmea! - sub motivația că asta este civilizație!

Consideram că sunt niște cărți de mare curaj. Or, ceea ce s-a petrecut în decembrie anul trecut în România limitează curajul nostru de până atunci la proporția cuvenită, cea reală, adică un „mini-curaj” și nu o cutezanță unei conștiințe, a bulversărilor majore care s-ar fi putut produce.”

Ioana Măgură-Bernard: Grig, suntem în luna decembrie și bănuiesc că ea iți prilejuiește o mulțime de evocări.

Ioan Grigorescu: „Retrăiesc zi de zi, de trei sute treizeci și cinci de zile, ziua aceea care a fost pentru toți ai mei, pentru cei două sute douăzeci și trei de milioane de români, pentru voi cei îndepărtați de noi - nu cu sufletul, ci doar prin distanțe impuse - a însemnat o întoarcere spre noi înșine, spre sufletele noastre dintotdeauna. Spre visele celor ce ne-au premers, spre credințele noastre și ale strămoșilor noștri. Asta a însemnat totul, dacă vrei, asta a însemnat un cuvânt: revoluție. Iar eu, de trei sute treizeci și cinci de zile, mă gândesc care este interesul, în ce constă substanța interesului - și când zic: interes, mă gândesc exact la ceea ce înseamnă cuvântul interes.

Deci, care este interesul acelora care se străduiesc, cu mai multă sau mai puțină eficiență propagandistică, să demonstreze că în România nu a avut loc o revoluție, ci a avut loc o suită de comploturi, care mai de care mai alambicate, care mai de care mai în labirinte cețoase, de lovituri de palat... Care este interesul să demonstrezi această chestiune lumii întregi și românilor, în primul rând? Și ajung aici la concluzia spre care într-un mod tragic mă duce trăirea mea de trei sute treizeci zile: oare acest interes nu este el însuși criminal? Oare demonstrându-se pe toate căile că în România nu a avut loc o revoluție, ci o obscură lovitură de palat. Niște mici comploturi, cum au trăit atâtea republici bananiere prin lume!

Țara aceasta nu a vrut răsturnarea unei orânduiri sociale, deși așa încearcă să se demonstreze. Deci, nu refuzul comunismului, ci refuzul unei mici dinastii ajunse la putere pe căi obscure. Deci, a fost o lovitură de palat împotriva ceaușismului. Ba chiar împotriva lui Ceaușescu, mă corectez! Chiar mai mult împotriva ceaușismului și mai puțin împotriva comunismului. Se spune, în momentul de față, chiar și la noi, aici, că Studioul 4 nu am fost decât un instrument al complotului de la 22 decembrie. Stau și mă întreb (iar sunt trei sute treizeci și cinci de zile azi, de atunci): pe mine m-a manipulat cineva atunci?

Teoria complotului aparține și celor care nu vor să recunoască faptul că a avut loc o revoluție pe care ei au ratat-o, din prudență sau din frică! O revoluție care s-a declanșat pe neașteptate și care des devine incredibilă. O revoluție fără o ideologie și fără niște conducători, deci o revoluție care lasă un teren viran tuturor posibilităților.”

Ioana Măgură-Bernard: Sunt de acord cu tine: a avut loc o revoluție reală, o revoluție spontană, pornită dintr-o ură uriașă, acumulată de decenii a acestui popor, în fruntea căruia s-a aflat, în primul rând, tineretul. Dar nu crezi, totuși, că de această revoltă, absolut reală, de această revoluție reală, au profitat câțiva care nu se așteptau ca lucrurile să meargă chiar atât de departe?

Ioan Grigorescu: „Ioana, nu te grăbi să ajungi la deznodământ. Al doilea, să știi că nu ura a fost motorul acestei revoluții. Ți-o spun eu. A fost o imensă bucurie și o dragoste de dragoste, dacă vrei. O bucurie de-a reîncepe, de-a trăi altceva, altfel, țipându-se lucruri din astea atât de absurde cum nu s-a mai auzit pe pământ: „Vrem să murim, să murim, dar să fim liberi!” Așa ceva eu n-am auzit nicăieri, niciodată. Era... ce era aici? Au ieșit sute de mii de kamikadze în București? Ne făceam harachiri în piața publică? Crede-mă, Ioana, eram convins în momentele acelea că va avea loc... se va desfășura cea mai frumoasă revoluție pe care a trăit-o omenirea vreodată. Era o revoluție care se transmitea în direct lumii întregi. O revoluție care a avut un regizor paranoic, dar care părăsise scena, lăsându-și regia mai departe. Acest regizor a fost însuși Nicolae Ceaușescu, care le-a pregătit acel monstruos miting care să-i aducă sprijinul „întregului popor”, el fiind convins... și pentru asta tot timpul s-a luptat: să aibă unitatea întregului popor în jurul lui. Și-și reușise s-o aibă prin ura față de el… și aici accept cuvântul tău - „ură”.”

Ioana Măgură-Bernard: Dar la asta m-am și referit.

Ioan Grigorescu: „Deci, ne înțelegem. Care viza întotdeauna, prin speculații sau în mod direct, unde sunt amplasate camerele de reportaj, cum se vor face transmisiile directe, cum se regizează aplauzele, ce lozinci se vor striga... Și spectacolul a continuat! Dar, de data aceasta, fără el. Eram deci în transmisiune directă - Mondoviziune! Prima revoluție din istoria revoluțiilor de pe acest Pământ la care asista întregul Pământ. Sublim! Revoluție care trebuia să fie fără sânge, dacă victimele, până în noaptea 21 sau în zorii zile de 21, ar fi avut o anumită justificare, dat fiind faptul că taberele se confruntau direct. Tot ce s-a întâmplat din 22 încolo nu mai justifică nicio glonte. Și asta vine să „mistifice” pe urmă totul.

Aberantul tir, care a început în noaptea de 22 decembrie, care a continuat în 23, când am fost și eu împușcat, care a continuat în 24 și 25, a răsturnat, a bulversat totul. Aș fi scris demult o carte despre revoluție, dar aici sunt întrebările mele: cui i-a trebuit acest tir, cine a făcut această chestiune? La două ore (am fost martor direct, de la poarta Pangrati a televiziunii), atunci au fost făcute praf atelierele - și pictorilor și sculptorilor din Pangrati; atunci a fost distrusă reședința ambasadorului Angliei; atunci au fost distruse casele de pe Dorobanți din jurul televiziunii.

Și eu nu reușeam să pricep de ce trebuie această devastare metodică a tot ceea ce este în jurul televiziunii? De ce replică atât de susținută - aici trebuie să m-asculți și trebuie să mă crezi - la tiruri sporadice, eficiente, dar cu o ripostă nemăsurat de mare, disproporționată total, întârziată și ineficientă?”

Ioana Măgură-Bernard: Vorbeam înainte despre ură și despre iubirea aceea absolută, extraordinară, care i-a înfrățit, în zilele revoluției și în zilele imediat următoare, pe toți românii. Cum îți explici faptul că, la atât de puțină vreme după acele zile (absolut înălțătoare, când s-a întâmplat, parcă, un miracol), a început această criză nemaipomenită, în sensul acestei acumulări de discordie între oameni, între toate păturile sociale, profesionale și așa mai departe. Acum s-a ajuns în situația în care să existe dispute în familii, între prieteni, în care oamenii să nu se mai suporte și să nu se mai înțeleagă.

Ioan Grigorescu: „Ioana, ești mamă, nu-i așa?”

Ioana Măgură-Bernard: Da.

Ioan Grigorescu: „Orice femeie care a născut, orice mamă care a adus pe lume o ființă știe ce înseamnă și o naștere grea. România este ca o mamă care a avut o naștere foarte dificilă și merge, săraca de ea, clătinându-se și ținându-se de garduri, după ce a dus pe lume un viitor pentru ea însăși. Atunci, fericirea asta a durat cam o săptămână și atunci a fost autentică.”

Ioana Măgură-Bernard: Absolut!

Ioan Grigorescu: „Te rog să mă crezi, Ioana, cu adversari de opinii literare sau chiar cu oameni care mi-au făcut rău în această viață m-am îmbrățișat în zilele acelea. Puteam să facem unele din cele mai frumoase revoluții și o revoluție fără sânge.”

Ioana Măgură-Bernard: Pentru că ai fost din primele zile în studioul televiziunii, întrucât cunoști televiziunea atât de bine dinăuntru - ai fost, la sfârșitul anilor ”60, vicepreședinte al Radioteleviziunii române - aș vrea să te întreb: cum vezi activitatea televiziunii după revoluție? Această putere de influențare a televiziunii, cred că ești de acord, este absolut uriașă, nu numai în România, peste tot: e o instituție cu o putere extraordinare de influențare a maselor. Ce s-a întâmplat cu televiziunea asta mai târziu și cum crezi că acționează ea asupra telespectatorilor.

Ioan Grigorescu: „Hai să încercăm să recapitulăm. Iartă-mă, e un punct de vedere absolut personal și controversat.”

Ioana Măgură-Bernard: Dar, te rog, mă interesează punctul tău de vedere.

Ioan Grigorescu: „Deci, a trecut perioada entuziasmului și perioada unei fidelități reciproce: televiziune-public, public-televiziune. Sigur că au fost niște șocuri, chiar în perioada asta de tranziție, extraordinare. Procesul Ceaușescu, care a bulversat, într-un anumit fel. Toată lumea care l-a urât pe Ceaușescu și nu pe Ceaușescu doar ca om (pentru că asta vreau să explic și asta a fost conținutul unuia dintre mesajele mele, dacă nu mă înșel, în ziua de 23), să ne ferească Dumnezeu de un ceaușism fără Ceaușescu!”

Ioana Măgură-Bernard: Da, te-am auzit.

Ioan Grigorescu: „Nu era urât numai Ceaușescu , era urât ceaușismul ca produs al unui sistem totalitar. Deci, a fost perioada entuziasmului și a fidelității totale în reciprocitatea: televiziune - public, public - televiziune. A venit perioada debusolării, când s-au pus marile întrebări: oare toți care am fost aici am fost oportuniști, am fost manipulați? Am fost amestecați cu cei care, până în ultima clipă, l-au servit pe Ceaușescu și, din clipa următoare, s-au răzgândit să-l mai servească sau au considerat că este mai profitabil să nu-l mai servească? Cu cei care de ani de zile erau retrași, considerând că această formă a lor de oponență, care nu era decât formă de lașitate - e cazul și al meu, dacă vrei - dar care în momentul alocuțiunii finale se aflau acolo. Sau cei care-și riscaseră existența pe timpul lui Ceaușescu? Deci, dizidenți notorii, față de care am nu numai o admirație nețărmurită, dar și o deferență pe care nimic nu mi-o va putea atenua vreodată. Adică acei confrați și din lumea scrisului şi din celelalte categorii sociale, până la muncitori şi o mulţime de oameni care au optat pentru lupta deschisă. Pe urmă, a venit perioada după debusolare - perioada debusolării, cu un „Nord” impus sau „corectat”.

Ioana Măgură-Bernard: Sau avantajos.

Ioan Grigorescu: „Sau avantajos, spune-i cum vrei, dar, în orice caz, trebuia să slujească. Și mi-am dat atunci seama că avem nevoie de încă și încă o televiziune. Asta a provocat o spaimă total inexplicabilă..”.

Ioana Măgură-Bernard: De o televiziune alternativă?

Ioan Grigorescu: „Da, de o televiziune alternativă. Zi cum vrei. Eu pledam pentru o televiziune educativă, dacă s-ar putea, independentă, pentru că aveam exemplul japonez în care, după război, televiziunea a constituit Universitatea țării. Nu mai existau profesori, nu mai existau centre universitare - totul a fost ruinat. televiziunea a luat locul universităților. Noi, care moștenim un analfabetism politic total de pe urma „epocii de aur”, ar fi cazul să ne reeducăm poporul, ca să înțeleagă ce e democrația, ce e libertatea să nu fie șocat de fiecare lucru, dar ideea mai multor televiziuni sau măcar a unei singure televiziuni alternative a speriat de moarte.

Eu atunci mai țineam încă o rubrică, pe care după 15 iunie am încetat-o definitiv și de atunci nu-i mai fac publicistică, atunci am publicat în rubrica mea - te rog să mă ierți, dar ți-am spus că sunt un om paradoxal - care se chema „Cronica Prostului” . Înțelegi de unde îmi venea inspirația? Eu nu mai apucam să apuc ceea ce propovăduise fostul meu prieten, Silviu Brucan, care zicea că „îmi trebuie 25 sau 30 de ani ca să devin deștept”, pentru că sunt la o vârstă la care nu mai pot privi în perspectiva următorilor 30 de ani.

Atunci, am optat să rămân prost, dar cu emoții. Deci, publicam „Cronica Prostului” și am scris o tabletă, care se chema „Harem”, și am explicat drama televiziunii române, adică încercare de a se face harem dintr-o femeie. Nu putea să fie harem pentru că era una singură și nu se putea împărți încât să devină zece. Am încercat să pledez pentru această chestiune…”

Ioana Măgură-Bernard: …pentru televiziune alternativă?

Ioan Grigorescu: „Categoric. Una, două, trei, patru, cinci... Cum există în orice lume modernă și eu cred că, în continuare, televiziunea aceasta pe care o moștenim va deveni într-adevăr o televiziune foarte interesantă atunci când va mai avea una de concurență lângă ea.”

Ioana Măgură-Bernard: Se vorbește foarte mult despre manipularea pe care o exercită televiziunea. Ce părerea ai despre asta?

Ioan Grigorescu: „Este normal. Atunci când vrei să faci harem dintr-o femeie - o manipulezi, clar.”

Ioana Măgură-Bernard: Aș mai fi vrut să abordăm încă o temă și anume cea a crizei morale extraordinare în care a întrat țara după revoluție.

Ioan Grigorescu: „Da, e mare păcat că s-a produs lucrul acesta, Ioana. Deseori am dezbătut lucrul acesta în cercul meu de prieteni, iar unul dintre marii oameni ai Bucureștiului, pe care-i iubesc în mod deosebit, este un eminent chirurg cu sprâncene stufoase și cu o privire extraordinar de penetrantă - nu vreau să dau numele acum, este însă părinte al practicii medicale românești de astăzi - și căruia i-am pus această întrebare. Acest om mi-a dat răspunsul pe care ți l-aș fi dat eu, însușindu-mi-l, dar îmi este jenă de el să spun că ideea asta îmi aparține: «Ce-ai fi vrut să iasă dintr-un cazan sub presiune când a explodat, iar acest caz fusese plin cu lături? Apă de izvor nu putea ieși!»”

Ioana Măgură-Bernard: Să revenim la procesul Ceaușescu.

Ioan Grigorescu: „Procesul Ceaușescu, cred că nu s-ar fi desfășurat așa, dacă nu ar fi avut loc canonada - la care eu am asistat, cel puțin, pe acea porțiune de București - care s-a chemat: teritoriul Televiziunii române.

Aici este o mare nedumerire a mea ca autor a unei eventuale cărți - nu zic nici măcar posibile, nici de perspectivă, zic doar eventuale. Eu sunt paralizat în ceea ce se face în momentul de față. În revizuirea sertarelor mele și în ceea ce mai sper să mai apuc să scriu în perspectivă. Sunt traumatizat, terorizat, dacă vrei, de propria mea existență de-a lungul acestor decenii, inclusiv ultimul deceniu în care, ca demisionar - zis „liber profesionist” - am cam fost obligat la vegetare. Atunci când s-a elaborat prima variantă - am avut un șoc cumplit. Și era varianta cea mută, dacă-ți aduci aminte.”

Ioana Măgură-Bernard: Da, îmi aduc foarte bine aminte.

Ioan Grigorescu: „Am avut un șoc cumplit, am avut senzația că am fost transplantat brusc undeva în Biafra. Aveam senzația că undeva se desfășoară un proces într-o junglă din asta, într-un Pampas ceva, nu-mi puteam să-mi explic cum și se expediază o judecată. Ceaușescu trebuia judecat, dar nu la modul atât de expediat și nu mă interesa condamnarea a două destul de jalnice creaturi, care... pe măsură ce-am tot văzut filmul acela, am început să mă uit că nu erau chiar așa de jalnice.”

Ioana Măgură-Bernard: Ți-am povestit, într-o discuție pe care am avut-o noi înainte, despre reacția ziaristului Michel Tatu de la „Le Monde”, care a afirmat, după ce a văzut a treia versiune a filmului cu procesul lui Ceaușescu: „Vă rog foarte mult, nu-mi mai arătați mereu alte versiuni ale procesului, pentru că simt că îl simpatizez din ce în ce mai mult”. Ceea ce mi se pare tragic.

Ioan Grigorescu: „Este tragic. La mine nu se petrece lucru acesta, dar tare aș fi dorit o judecată așezată, profundă, ca și celelalte procese, care să nu fie de caricaturizare a unor procese politice. Să se judece ceaușismul ca sistem. Altfel, dacă noi judecăm un accident de parcurs, n-am făcut nimic. Nouă ne-a cam plăcut... Mie nu! Mă tot gândesc la cei care în zilele de foc au stat în emanațiile lor corporale și pe urmă au făcut pe vitejii, ieșind și mulți dintre ei, constat acum cu un surâs aproape sardonic - dacă poate fi surâsul sardonic, mă rog... dar așa, pe dinăuntru, surâsul ăsta gâlgâie și se sufocă de voluptatea expresiei sale - cum s-au înfipt a prăjitura revoluției și se înfruptă în continuare din ea. Dar le trece, le trece. N-am niciun fel de îndoieli. Iată, deci, procesul Ceaușescu.

Procesul Ceaușescu poate fi important, Ioana, printr-o singură chestiune: este un document. Există. El a fost făcut în spiritul legislației ceaușiste. Este ca un proces care singur și l-ar fi condamnat.”

Ioana Măgură-Bernard: Este un proces tipic stalinist!

Ioan Grigorescu: „Exact! Așa cum a fost spectacolul pe care l-a regizat la mitingul din 21, până când au rămas camerele de vederi să transmită fuga lui cu elicopterul de acolo, cu numai câteva minute înainte ca revoluționarii să ajungă pe acoperiș, pe platforma aripii Ceaușescu a clădirii Comitetului Central. Deci, acest proces este valabil pentru o singură chestiune: ca document paroxistic. Și ca sugestie: toți cei setoși de putere, cu o apetență insațiabilă, ar trebui să fie obligați să vadă acest film măcar o dată pe lună.”

Ioana Măgură-Bernard: Cum vezi drumul România în viitor și nu un viitor de 20 de ani, așa cum s-a mai prevestit, ci într-un viitor mai apropiat...

Ioan Grigorescu: „Iar îmi vine să te întreb, Ioana, ești mamă, ai adus pe lume o ființă... Ți-am spus că țara mea a trecut printr-o naștere dificilă, trece lăuzia și iar i se face dor de dragoste, și iar va vrea să procreeze, și iar va vrea să fie mamă, și va fi din nou, și va naște un Făt-Frumos, și îi va fi tare bine sub soare. Avem un popor care a suferit enorm. Avem un popor care s-a cam păcălit pe sine însuși spunându-și adeseori că răul lui vine din afară. Ba turcii sunt de vină, ba rușii sunt de vină, ba austro-ungarii sunt de vină. Întotdeauna românii nu erau de vină!

Îmi pare rău că nu prea avem simțul umorului sau îl avem legat numai de două-trei personaje. Folcloricul elev Bulă este expresia cea mai reușită a autoironiei românului. Românul nu prea știa să râdă de el însuși, ca atare, își demonstra prin asta că întotdeauna, pasămite, răul va veni de la alții. Ei, iată că i-a fost dat să-și facă răul cu mâinile lui. Și l-a bătut „bine”! Timp de 45 de ani. E adevărat, cu concursul altora. Să judecăm strâmb acest popor pentru cele întâmplate între 1945 și 1950. Să mai întrebăm și spiritele marilor dispăruți, care au avut o contribuție hotărâtoare la soarta poporului nostru. Să-i mai întrebăm pe cei care au stat în jurul mesei de discuții la Teheran, la Moscova, la Ialta.

Cam cum și-a hotărât poporul român singur soarta? Că nu și-a prea hotărât-o. Să spunem, măcar prin cazul Ceaușescu, care nu e o emanație nici țigănească, nici tătărască. Astea sunt aberații. Ceaușescu era român din Scornicești; căruia eu i-am zis atunci, în derâdere, „Născocești”. Cer scuze scorniceștenilor, n-am absolut nimic cu ei, dar așa mi se părea mie atunci că trebuia demitizat acest om. Acest produs este al nostru. Ni l-am făcut cu mâinile noastre. Cred că aceasta a fost ultima mare încercare pe care Dumnezeu ne-a pus-o în față.

Deci, mă întrebi cum va fi România nu peste 20 de ani, ci peste un an, doi, trei? Trebuia să trecem prin cel mai greu examen și prin cea mai judecată. Nu judecarea atât a unei aberații din timpul istoriei noastre, ci rejudecarea de sine. Remăsurarea puterilor noastre propriii. Recernerea valorilor. Refacerea unei încrederi, care să pornească de la totală neîncredere în tot. Orice revoluție dărâmă pentru a putea clădi.”

Ioana Măgură-Bernard: Cred că suntem în faza neîncrederii în tot și de aici, sper, va renaște ceva.

Ioan Grigorescu: „Nu, Ioana, suntem în faza renașterii încrederii. Am cam părăsit-o pe aia cu neîncrederea în tot. Apele au început să se adune, să se limpezească. Am o mare încredere și știu că eu niciodată nu voi spune: „păcat, păcat de sângele vărsat”, ci voi spune că fiecare picătură de sânge nu a fost în zadar. Că fiecare memorie de om căzut atunci merită cinstea acestui popor și că marele furt al revoluției începe în momentul în care în necugetarea unui cuget ignobil se naște ideea: „era mai bine pe vremea lui Ceaușescu”.

Atunci am savurat revoluția. Aș vrea, Ioana, ca românii care gândesc așa o singură zi să mai trăiască din perioada „epocii de aur”, dar s-o trăiască la propriu. O singură zi cu: două ore de televiziune, cu întuneric, cu frig, cu umilința aprobării entuziaste, cu ploaia de telegrame entuziaste - și n-ar mai spune „era mai bine pe vremea lui Ceaușescu”.

Avem libertăți pe care nu le-am putut visa cu un an în urmă și avem în față certitudinea unei izbânzi și nu suntem singuri, pentru

Ceea ce s-a întâmplat cu românii n-a fost un accident de parcurs al românilor...

că aș fi spus, poate, aș fi judecat de zece ori ceea ce pronunț acum și, poate, mi-as fi înghițit vorbele, dar ceea ce s-a întâmplat cu românii n-a fost un accident de parcurs al românilor. Realitatea demonstrează că un capitol s-a încheiat în istoria acestora, că acest capitol nu poate fi șters cu guma sau rupte paginile din istoria țărilor respective, dar ca orice experiență - trebuie analizată și învățat din ea - și trebuie făcut în așa fel încât să se adauge la înțelepciune și nu să diminueze din înțelepciune o astfel de experiență, chiar dacă ea a fost cumplit de tristă. Din ea se naște nădejdea, din ea se naște binele de mâine pe care singuri ni-l vom face. Și sunt convins că ni-l vom face.”

Ioana Măgură-Bernard: Ioan Grigorescu, iți mulțumesc pentru această discuție.

[Radio Europa Liberă - Tape: B 95314; transcriere Diana Benea]

XS
SM
MD
LG