Linkuri accesibilitate

Obsesia indiană a lui Fritz Lang


În 1933, Fritz Lang (Viena,1890 – Beverly Hills,1976) părăsea Germania și se remodela într-unul din cei mai de succes regizori de la Hollywood, producând filme remarcabile vreme de încă două decenii. Apoi, a făcut ceva cu totul neobișnuit: s-a întors în Germania pentru a mai realiza două stranii pelicule. Una din ele era un remake în două părți al unui film la care lucrase în 1921, cealaltă, o continuare alb-negru a ultimei pelicule pe care o regizase înainte să părăsească Europa.

După aceste două filme, Fritz Lang nu a mai făcut vreodată un altul, deși a mai trăit 16 ani (până pe 2 august 1976), s-a întors la Hollywood și chiar a primit numeroase oferte. Ceva din acele ultime două filme părea să-l fi schimbat irevocabil pe Lang. A declarat chiar, la un moment dat, că prin acele două pelicule ar fi închis un cerc.

Într-un fel, Mormântul indian (1959) și Cei o mie de ochi ai doctorului Mabuse (1960) au reprezentat pentru Fritz Lang o manieră de a-și sintetiza întreaga viață și carieră. Peliculele au avut o funcție privată, au fost construite din ruinele trecutului său, dar nu au fost autobiografice în sensul celor 400 de lovituri (Truffaut) sau (Fellini). Ultimele filme ale lui Lang sunt despre un conducător al Indiei și un psihiatru care încearcă să cucerească lumea. La prima vedere, niciunul din ele nu pare să reflecte prea mult din viața privată a regizorului. Pentru a avea acces la fondul biografic intim al lui Lang, există însă și un alt mod de a privi lucrurile. Este și miza acestui eseu.

Perioada pe care o revizitează ultimele producții se suprapune peste viața weimareză a regizorului, în special cea cuprinsă între 1921–1931. Pe vremea aceea, Lang era căsătorit cu Thea von Harbou (1888–1954). Ea i-a fost scenarist pentru toate filmele realizate în epocă, inclusiv pentru drama SF Metropolis. Colaborarea profesională și căsătoria creaseră o legătură intensă între cei doi, amalgamând două personalități deosebit de puternice. Era mai mult decât a aparține unul altuia, era mai mult decât dragoste. Erau o echipă, o singură entitate.

Apoi a intervenit fisura. Colegul de apartament al lui Lang, un tânăr din India pe nume Ayi Tendulkar (1904–1975), devine amantul lui Von Harbou în anii ’30 și provoacă, în cele din urmă, divorțul dintre Fritz și Thea. Era doar una din cauzele declinului personal. Cealaltă: ascensiunea la putere a naziștilor.

Apoi a intervenit fisura...

Când Fritz Lang a ales calea exilului american, Von Harbou și Tendulkar au rămas în urmă, au intrat în partidul nazist și, după ce s-a oficializat divorțul de celebrul regizor, s-au căsătorit. Mai târziu, Lang a ales să vorbească foarte puțin despre aventura soției: „Separarea noastră a fost amicală... singurul lucru care ne-a divizat pe noi a fost național-socialismul” (vezi biografia lui Patrick McGilligan, Fritz Lang: The Nature of the Beast, 2013, ediție revăzută, p. 181).

Pe parcursul celui de-Al Doilea Război Mondial, atât Lang, cât și Von Harbou au făcut filme, primul la Hollywood, a doua, în Germania. După război, Thea a fost arestată și încarcerată pentru activitatea propagandistică sub regim nazist. În apărarea ei, a pretins că n-ar fi fost, de fapt, o adeptă fanatică, sau că se înrolase în partid doar pentru a-i susține și ajuta pe „indienii din Germania și prizonierii de război indieni”. Lang a denunțat vehement astfel de explicații, afirmând public că Thea fusese o susținătoare entuziastă a național-socialismului. A triumfat însă varianta ei de poveste și a fost eliberată din închisoare. A mai apucat să facă și câteva filme postbelice...

Ultimele două pelicule ale lui Lang reprezintă revizitări sau extensii ale primului și ultimului film realizat împreună cu Von Harbou. În acest fel, cele din urmă producții marca Fritz Lang „înrămează” cu minuțiozitate intensa colaborare care fusese centrul vieții private și al carierei profesionale a regizorului în anii ’20. Doar într-un astfel de sens, deci doar dacă regândim aceste filme ca fiind „despre” relația dintre Lang și Von Harbou, putem concede că anumite elemente sunt direct autobiografice.

Mormântul indian și Tigrul din Eschnapur, cele două părți ale epicului indian al lui Lang, spun povestea unui arhitect german, Harald Berger, care se îndrăgostește și salvează o dansatoare de la căsătoria de conivență cu un maharajah indian. În versiunea originală, cea din 1921, nu există niciun arhitect german, prințesa indiană are o aventură cu un soldat britanic, iar filmul se încheie cu moartea ambilor. Remake-ul lui Lang din 1959 adăuga un salvator german și transforma tragedia prințesei într-o poveste romantică.

Nimic nu pare a fi întâmplător: asemeni lui Lang, cel din viața reală, arhitectul german studiase arhitectura la Paris și Viena. Dacă arhitectul îl simbolizează pe Lang, atunci „extragerea” unei femei dintr-un mariaj cu un indian sugerează că filmul lui Fritz Lang rămâne, în mare parte, fantasma regizorului de a o salva pe Thea Von Harbou de propria ei viață post-despărțire.

Poate că a fost maniera lui Lang de a-și repara relația pierdută, fie și în imaginație. A insistat să apară că pelicula se baza pe romanul lui Von Harbou, iar anumite versiuni i-au acordat ei întregul credit pentru scenariu. La sfârșitul anilor ’50, înviind-o pe Thea ca scriitor și pe el ca regizor, Fritz Lang performa, de fapt, un act autobiografic. Unul care reflecta, în mod misterios, chiar intriga filmului—recuperarea Theei Von Harbou din mariajul și viața performativă pe care o avusese cu Tendulkar. Cercul fusese, într-adevăr, închis, inclusiv pentru cariera de regizor a lui Lang...

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

XS
SM
MD
LG