După Raportul Secret al lui Hrușciov - și spre deosebire de conducerea comunistă poloneză - liderul stalinist maghiar Mátyás Rákosi (1892-1971), supranumit „ultimul mohican al epocii staliniste” și „cel mai bun discipol al lui Stalin”, s-a mai agățat de putere până în iulie 1956. Asemeni activistului comunist polonez Edward Ochab, Rákosi petrecuse anii celui de-Al Doilea Război Mondial în Uniunea Sovietică și devenise extrem de loial Moscovei, deși își cultiva obsesiv propria imagine.
În trecut, folosind ca pretext conflictul din 1948 dintre Tito și Stalin, Rákosi declanșase un teribil val de epurări în sânul propriului partid, începând cu rivalul său, László Rajk (1909-1949). Iugoslavii erau furibunzi, mai ales după arestarea lui Lazar Brankov, consulul Legației iugoslave la Budapesta, și forțarea unei mărturii din partea acestuia împotriva lui Rajk și Tito. Afacerea Rajk fusese de fapt o „afacere Dreyfus” internațională.
Urmare a însângeratelor revolte berlineze din 1953, liderii sovietici au vrut să spargă monopolul puterii lui Rákosi și l-au forțat să accepte conducerea colectivă alături de Imre Nagy, ca premier. Intransigentul stalinist maghiar rămânea secretar general. Ca politician care venea din afara cercului lui Rákosi și nu era evreu, Nagy, credeau liderii sovietici, ar fi putut remedia câte ceva din greșelile staliniștilor din aripa dură și poate chiar avansa politicile Noului Curs (creșterea producției bunurilor de consum, relaxarea terorii, concesii mai multe pentru țărani, etc.). Numai că atât timp cât Rákosi rămânea secretar general al partidului, Noul Curs era sortit eșecului. Rákosi a sabotat neîncetat, din culise, toate eforturile liberalizante ale lui Imre Nagy.
În februarie 1955, îndepărtarea lui Malenkov din funcția de premier al Uniunii Sovietice a însemnat și începutul sfârșitului pentru toate aceste politici economice. Premierul Nagy a fost demis din funcție în aprilie același an, acuzat de deviaționism de dreapta și dat afară din partid (în noiembrie). Rákosi repurta așadar o victorie de etapă, dar era, de fapt, beneficiarul teribilelor lupte interne din PCUS după moartea lui Stalin. Chiar și așa, muncitorii și intelectualii maghiari avuseseră timp să se atașeze de ideile, stilul politic și viziunea lui Nagy asupra socialismului. Deși îndepărtat, Imre Nagy devenise singura alternativă la Rákosi.
La fel ca în Polonia (și în toate celelalte țări), frământările s-au accentuat în Ungaria după discursul secret al lui Nikita Hrușciov. În plus, s-a agravat ruptura dintre „partida moscovită” (staliniștii moscoviți) și comuniștii locali. Critica acestora din urmă, amplificată pe un fond de popularitate crescândă, a găsit un debușeu fantastic în cadrul întâlnirilor Cercului Petőfi (Petőfi Kör), printre cadrele tinere de partid. Pe 29 martie, Rákosi admitea într-un discurs că Rajk fusese victima „provocărilor”. Poliția secretă a indus guvernul în eroare, susținea Rákosi. Tito era, din nou, furibund. Înscenarea lui Rajk fusese odioasă, iugoslavii jucaseră rolul țapului ispășitor.
În cele din urmă, la presiunea Biroului Politic sovietic, Rákosi a fost înlocuit cu Ernő Gerő și apoi forțat să locuiască în Uniunea Sovietică, sub pretextul „unui tratament medical”. Diferența este că, spre deosebire de Ochab în Polonia, care îl susținuse pe reformistul Gomułka, Rákosi promovase un adept fanatic similar în persoana lui Gerő. La acea vreme exista un puternic curent de opinie potrivnic clicii „Rákosi-Gerő” și unui cult al personalității care nu exista, de pildă, în Polonia.
Pe 23 octombrie 1956, peste o sută de mii de studenți participau la un miting tăcut în Budapesta. Ascensiunea lui Gomułka în Polonia le oferise acestor studenți și intelectuali maghiari încrederea că-și pot manifesta nemulțumirea față de liderii staliniști și dominația sovietică. În cele șaisprezece puncte enunțate cu acea ocazie, studenții testau practic limitele autorităților staliniste, cerând cu un incredibil curaj îndepărtarea succesorului lui Rákosi, Ernő Gerő, readucerea lui Imre Nagy la conducerea țării, retragerea completă a trupelor sovietice și multe altele. Este limpede că cererea de întoarcere a lui Nagy, adversarul lui Rákosi, se dorea a fi o replică în oglindă a întoarcerii lui Gomułka la putere, în Polonia.
Numai că guvernul maghiar a ales să solicite trupele sovietice spre a înăbuși protestul, care devenise violent către seara zilei de 23 octombrie. Pe 24, a doua zi, Imre Nagy îl înlocuia pe András Hegedüs ca prim-ministru și emitea o serie de decrete reformiste care i-au convins, în cele din urmă, pe liderii sovietici de necesitatea unei intervenții în forță, pe 4 noiembrie 1956. S-a spus adesea că Octombrie polonez („dezghețul lui Gomułka”) a fost scânteia care a aprins Revoluția maghiară. În analiza mișcărilor de protest ale blocului comunist, principiul lui Pascal (mecanica fluidelor) definește cel mai bine reacțiile politice între centru (Kremlin) și periferii (statele sovietizate).
Se știe azi că iugoslavii s-au implicat masiv, prin presă și corpul diplomatic, în diseminarea informației între Polonia și Ungaria, spre iritarea Moscovei și a oficialilor comuniști maghiari. În 1956, mass media iugoslave abundau în știri despre mișcările anti-sovietice din cele două țări. Motivele lui Tito erau clare, Hrușciov însuși ajunsese să admită în spatele ușilor închise că există mai multe căi spre socialism. În plus, Tito și aghiotanții săi îl detestau pe Rákosi mai mult ca pe stalinistul polonez Bolesław Bierut, pentru că maghiarul fusese cel mai îndrăcit reprezentant al campaniei anti-titoiste din 1948.
În primăvara și vara anului 1956, jurnaliștii iugoslavi acreditați în Ungaria participau inclusiv la discuțiile Cercului Petőfi, transmiteau acasă rapoarte detaliate și îi încurajau pe susținătorii lui Imre Nagy. În același fel, iugoslavii i-au informat sârguincios pe polonezi despre cele ce se petreceau în Ungaria. Într-o scrisoare post-intervenție către PCUS, Tito era suficient de arogant să afirme că nu este vina Iugoslaviei că ungurii se uită la această țară ca la un model de urmat.
1956 este și anul în care François Fejtö se întâlnește cu Albert Camus, Manès Sperber, Ignazio Silone, intelectuali pe care îi plasa alături de Raymond Aron și Eugen Ionescu în lupta lor împotriva totalitarismului de tip sovietic. Revoluția maghiară din 1956 l-a reabilitat pe László Rajk și a dat unor intelectuali precum Fejtö sentimentul că dominația comunistă nu mai era ireversibilă. Presiunea asupra sistemului exercitată prin Raportul Secret se transmisese în cadrul Blocului cu aceeași intensitate...