„Când scria, putea fi oricine. Pe pagina scrisă, eul se dizolvă, devine amorf, se multiplică sălbatic. (…) Cuvintele îi sunt saturate de suferinţă…”, astfel se defineşte – la persoana a treia, prin personajul Kathy, făcând trimitere la scriitoarea americană Kathy Acker (1947-1997) – britanica Olivia Laing (n. 1977), autoarea romanului Crudo, Curtea Veche, 2020, o „scrisoare de dragoste pentru viaţă şi artă (…) ce te lasă fără cuvinte” (Deborah Levy).
Însumând – cu Note & Mulţumiri cu tot – circa 120 de pagini, şi acestea împărţite în cinci capitole – În fine; Noduri; Înotând prin aer; Nu tu; Lucrări scrise & lucrări pictate –, Crudo este genul de proza pour les connaiseurs, având o firavă linie de subiect, dar punctând frază cu frază. „Kathy era furioasă. Adică eu. Eu eram furioasă. Şi apoi m-am măritat”, e un început în forţă, iar ce urmează se poate numi temă cu variaţii, fie că-şi scrutează sinele în ajunul Marelui Eveniment (nunta): „Avea 40 de ani, avea un diamant mic pe inelarul de la mâna dreaptă, în faţa ei stătea un munte, şi nimeni nu-i tăia calea. Era complet singură, dar total înconjurată”, fie că se deschide & rezonează – în felul ei: „Se poate scoate o poveste din asta, se gândeşte vag Kathy” – cu vieţile celorlalţi: „Apoi citeşte despre Oppenheimer, apoi despre fiica lui Oppenheimer, Toni. După moartea lui, a vrut să devină traducătoare la ONU, dar nu i s-a dat autorizaţie de securitate din cauza tatălui ei, aşa că s-a sinucis la 32 de ani”, fie-şi conştientizează noua situaţie matrimonială: „Era sâmbătă dimineaţă, erau reali, legitimi, făcuseră un schimb, schimbaseră teritorii între ei, teritorii care păreau deja mai bune şi mai luminoase, mai încăpătoare. El era în largul lui, se pricepea la asta, dar pentru ea era ceva nou”. Scena cea mai emoţionantă are loc mai spre finele cărţii, un scurt alineat ce spune totul despre protagonistă – care se autodefineşte ceva mai sus: „din multe puncte de vedere, era fiica lui Warhol, sau, mă rog, nepoata, o hoaţă de morminte, o bandită, fericită să fure ce avea nevoie…” – iată-l:
„Mai târziu în seara aceea, la etaj, i-a trimis un e-mail avocatului ei, în care îi spunea că vrea să fie incinerată. A tastat cuvintele, apoi a coborât de la etaj şi a izbucnit în plâns. Nu vreau să fi incinerată, i-a spus soţului ei, aproape în hohote. Nu vreau să mor. Aranjau ca toate uşile să se închidă în urma lor: faptul că se gândeau îndeaproape la propria dispariţie îi costa scump”.
Scriere singulară a unei autoare ieşite din comun, dacă ar fi s-o compar cu cineva, aş face trimitere la Clarice Lispector, „marea vrăjitoare a literaturii braziliene”, atât că britanica operează într-o lume totalmente dezvrăjită.
7 februarie ’22
