În genere, un discurs încărcat de nostalgie marxistă și patos justițiar domină, în fiecare zi, știrile și analizele dedicate nașterii Monstrului Ultracapitalist. Recent anunțata Super Ligă Europeană face figură de Anti-Crist insinuat în fotbal și e, fără încetare, denunțat ca dușman satanic al bunei ordini generale. În acest punct e, totuși, de întrebat: care ordine? Și, mai departe: cine și pe ce bază denunță marea fărădelege? Răspunsurile nu par să preocupe prea multă lume, deși detaliile lor neconvenabile sînt foarte ușor de găsit și descris.
Dacă noua Super ligă Europeană răstoarnă fotbalul, tradiția și obișnunințele umane creeate în jurul lui, atunci revoluția nu e o surpriză și nici o schimbare de regim. Dimpotrivă, noul aranjament întrupat de Super Liga Europeană e desăvîrșirea și nu abolirea ordinii actuale. Adevărul nemărturisit și bine camuflat în comentariile de presă sau în declarațiile oficiale e că fotbalul a fost cedat demult busniess-ului și e, de aproape 30 de ani, o afacere gigantică. Ordinea idilică invocată de criticii americanismului adus de Super Liga Europeană nu mai există demult. Nici ”originile muncitorești” ale fotbalului descris de fostul inernațional englez Gary Neville nu au mai multă realitate. În fond, Neville vorbește de la capătul unei cariere în care salariile și primele de meci i-au adus mai mulți bani decât au văzut, la un loc, toți muncitorii din Manchester, în secolul XIX.
În declarațiile lor demne și revoltate, liderii politici pretind că apără fotbalul pur, clădit pe competiție deschisă și fair play, așa cum l-au îngrijit generații de oameni simpli, de mai bine de 100 de ani încoace. Toate aceste imagini sînt amintiri convocate în grabă. Fotbalul omagiat de aceste declarații nu mai există de mult. Tot ce a fost direct, onest și la vedere în fotbal a fost distrus de exact instituțiile care umplu, acum, zările de nostalgie și umanism. Dacă apără ceva, toate aceste discursuri apără un fotbal deja captiv și deformat. Fotbalul în care un jucător se poate vinde cu 200 de milioane de euro iar salariul al unui jucător notabil pleacă de la 100000 de euro pe săptămînă. Fotbalul ferit de ”lăcomia” capitalistă a noii Super ligi Europene e fotbalul în care drepturile de televizare ale unui campionat intern urcă pînă la 2 miliarde de euro. Fotbalul în care UEFA a făcut din Liga Campionilor o competiție pentru echipe mari și un aparat de suprimat cluburile din ”țările mici”. Un fotbal în care FIFA a dilatat Cupa Modială pînă la irelevanță, doar pentru a înmulți numărul participanților (de la 16 la 48), al rețetelor de meci și televizare. Un fotbal zguduit periodic de scandaluri de corupție la vîrf și licitat, o dată la patru ani, cînd clienții bine plasați politic și darnici financiar obțin dreptul de organizare a Cupei Momndiale. Cu un turneu înconjurat de scandal și organizat iarna, prin sacrificarea calendarului normal, cazul Cupei Mondiale 2022 din Qatar a dat peste cap tot ce se știa în materie de norme. Unde afacerea Qatar n-a fost decît parte a dublei dubioase Russia 2018 – Qaatar 2022. Apărat în numele purității bucolice e și fotbalul în care datoriile și subvențiile indirecte au fost îndelung trecute cu vederea, dacă era vorbade cluburi sacre (Real Madrid și Barcelona). Și tot în numele corectitudinii principiale e apărat fotbalul în care marii evazioniști fiscali, de la Lionel Messi la Cristiano Ronaldo, scapă cu amenzi.
Fotbalul descris cu atît respect și apărat de coruperea prin ”americansim” e aproape o ficțiune. Furia și indignarea cu care a fost întîmpinată Super Liga Europeană își au izvorul cu totul altundeva. În frustrarea unor instituții, lideri și grupuri de interese care dețineau deja fotbalul și făcuseră din el un business fabulos. Acum, Super liga Europeană amenință acest monopol. O face urmînd logica implacabilă a afacerilor și comerțului, în care o nouă formă de business o perfecționează și,pe parcurs, distruge o formă veche.
Establishmentul politic și fotbalistic nu are nici motive, nici dreptul să se plîngă. Comercializarea totală a fotbalului nu a venit acum, odată cu Super Liga Europeană și cu JP Morgan. Bazele ei au fost puse exact acum 30 de ani, cînd regula Bosman a impus principiul pieței libere în fotbal și orice transfer a devenit posibil. Atunci, nimeni nu a protestat în numele purității originare a fotbalului, deși regula Bosman a distrus rapid fotbalul local, al comunităților care își recunosc fiii pe terenul de joc. În 30 de ani astfel reglementați, am ajuns la spectacolul pur comercial al fotbalului jucat de echipe de club englezești sau italienești sau spaniole compuse sută la sută din străini sau cel mult pigmentate de 2-3 jucători locali. Ce vedem azi, odată cu apariția Super Ligii Europene, nu e decît continuarea logică a sistemului inaugurat acum 30 de ani.
Problema denunțată azi trebuie, deci, bine înțeleasă. Ea nu vine din de-naturarea bruscă a fotbalului ci de înlocuirea unui deținător de business cu un altul. Iată de ce unainmitatea mediatică și politică a protestelor sugerează că actualul deținător de business e în relații excelente cu media și cu structurile adminstrativ-politice. Disputa e prezentată publicului în termeni nu tocmai corecți. În fond cluburile zilelor noastre sînt companii private (așa cum le-au permis aceleași autorități care protestează azi) și au dreptul legal să își vadă de treabă așa cum cred de cuviință. Că fotbalul e un bun prin excelență public e altceva dar primii care au nesocotit această realitate sînt cei ce se plîngă azi de nesocotirea ei suplimentară.
Fotbalul nu mai e ce a fost și asta e o realitate de neschimbat. Restul e poză și interes, amîndouă duse pînă la demagogia populist-lacrimogenă. Nimic moral în barajul anti-Super Liga Europeană. Cel mult o nouă arie pusă în seama publicului ajutat să creadă că a pierdut ceva ce i s-a luat de mult.