„Atunci când justiția refuză să fie o formă de memorie, memoria poate fi o formă de justiție”, este motto-ul Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet. Acest adagiu al Anei Blandiana, cea care a fondat Memorialul împreună cu regretatul Romulus Rusan, îmi vine mereu în minte atunci când comemorăm crimele regimului comunist sovietic din stânga Prutului.
În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, a avut loc primul val al deportărilor staliniste în Basarabia și Nordul Bucovinei, când circa 6 000 de familii au fost ridicate și duse în Siberia și Kazahstan de NKVD, în baza acuzațiilor că ar fi chiaburi, adică „exploatatori ai oamenilor muncii”, sau că „au făcut politică la români”.
Erau radiate elitele culturale și gospodarii satelor, pentru a frânge rezistența moldovenilor la colectivizare și deznaționalizare. Sovieticii aplicau cu o deosebită eficiență mecanismul dezumanizării: distrugeai păturile cultivate, preoții, intelectualii, clasa micilor întreprinzători și proprietari de pământ, cei care reprezintă coloana vertebrală națiunii cotropite, și o puteai transforma ușor într-o masă amorfă, înfricoșată, debusolată.
Recăzută sub dominație sovietică, după război, Basarabia a suportat alte două mari valuri de deportări, în 1949 și 1951. Exista încă împotrivire față de regim și opera de exterminare trebuia desăvârșită.
Întârzierea istorică în care se află Republica Moldova, se explică în mare măsură prin teroarea la care au fost supuși locuitorii acestui ținut în perioada ocupației rusești. Noua nomenclatură, de după 1991, s-a împotrivit recuperării memoriei represaliilor staliniste, pentru a bloca apropierea Republicii Moldova de România și de Lumea liberă din care fusese smulsă de regimul sovietic.
Am avut totuși o „Comisie pentru studierea și aprecierea regimului comunist totalitar din Republica Moldova”, instituită în 2010 prin decretul președintelui interimar Mihai Ghimpu. Comisia a scos la iveală un prețios material probator, referitor la atrocitățile sovietice în Basarabia, dar lucrurile n-au mers mai departe din cauza unor considerente politice.
Regimul comunist sovietic nu a fost condamnat oficial în Republica Moldova, nu există o sentință a unei instanțe judecătorești care să califice în termeni inechivoci moștenirea acestuia. Or, o sentință juridică asupra regimului comunist ar fi avut un rol educativ și politic, în cele din urmă, pentru că ar fi curmat „patul germinativ” al partidelor pro-moscovite, ar fi consolidat democrația și statul de drept.
În Moldova s-a întâmplat exact cum spune Ana Blandiana: în lipsa justiției, memoria a preluat misiunea boicotată de politicieni și magistrați.
În ultimi ani la Chișinău și în centrele raionale s-au inaugurat monumente consacrate victimelor regimului stalinist, se țin conferințe, se publică documente de arhivă, devenite accesibile după decenii de interdicție. Au apărut opere literare, filme documentare, spectacole de teatru etc., care abordează aceste subiecte. Impactul lor emoțional este copleșitor, întrucât trezește amintiri dureroase, rezonează în inima spectatorilor, evocând dramele propriilor lor familii.
Aceste opere de artă au darul de a scoate de sub oprobriu moldovenii deportați. În Moldova mult timp obișnuiam să justificăm victimele, în loc să condamnăm călăii. Când spunem că basarabenii au fost ridicați fără nicio vină, acceptăm inconștient criteriile persecutorului. „Fără vină” erau acei oameni din punctul nostru de vedere, dar „vinovați” erau potrivit legislației sovietice, care-i pedepsea tocmai pentru virtuțile lor, de intelectuali și de gospodari vrednici, nu pentru metehne. Vom cita câteva exemple de asemenea opere artistice evocatoare.
Spectacolul „Dosarele Siberiei”, regizat de Petru Hadârcă la Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău, pune în lumina amploarea deportărilor din Basarabia, cruzimea KGB-ului, tragedia familiilor despărțite. În perioada 7 iunie - 6 iulie curent spectacolul este jucat în cadrul unui turneu al memoriei în multe localități din Republica Moldova. Turneul este parte a unui proiect susținut de Guvernul, Ministerul Culturii al Republicii Moldova, de autoritățile publice locale și de Ambasada Statelor Unite la Chișinău.
Docudrama „Siberia din oase”, realizată de Leontina Vatamanu. Un film de largă rezonanță socială, bazat de patru povești adevărate despre represiunile staliniste. Emoționant este faptul că în film joacă nepoții/nepoatele unor foști deportați, oameni aflați azi la vârsta senectuții. Urmașii acestora – copii, adolescenți – încarnează povestea lor de viață, drama prin care au trecut, arestați și surghiuniți în Siberia. Una dintre protagoniste este chiar mama regizoarei, traducătoarea Elena Curecheru-Vatamanu, al cărei tată, scriitorul Mihail Curecheru, a murit în Siberia, făcând parte din primul lot al deportaților, din 1941.
„Cartea foametei” de Larisa Turea, ajunsă la a patra ediție, adună mărturii cutremurătoare despre foametea organizată de regimul sovietic în 1946-47 – o tragedie mai puțin cunoscută decât Holodomorul ucrainean din anii ’30.
- Te-ar putea interesa și: „Cartea foametei”, la a treia ediție. „Este o traumă colectivă, care se tratează foarte greu” (Larisa Turea)
Jurnalul „Eu și lumea”, al scriitorului Alexei Marinat, care a făcut mai mulți ani de Gulag, ajuns de asemenea la a patra ediție.
Volumele-document, semnate de prozatorul Vladimir Beșleagă – patriarhul literaturii române din stânga Prutului, tot el și un cunoscut luptător pentru drepturile naționale și democratice ale moldovenilor.
Deloc întâmplător promovarea acestor opere artistice evocatoare, la care ne-am referit, deranjează în cel mai înalt grad forțele pro-putiniste din Moldova, care acuză demagogic guvernarea proeuropeană că cheltuie bani publici promovând spectacole de teatru „antirusești” în localitățile țării, în loc să mărească pensiile bătrânilor cu destinele frânte însă tot de patronii de la Răsărit ai suporterilor lui Putin de la Chișinău.
Recursul la memorie devine azi în Republica Moldova o condiție a libertății. Invazia rusă în Ucraina reactualizează trecutul de crime și teroare, la care s-a dedat regimul sovietic după cel de-al Doilea Război Mondial, continuat de urmașii săi de azi de la Kremlin. Puțin a lipsit ca tragedia ucraineană să se extindă și în Moldova, trăim încă sub această amenințare.
Am spus-o și cu alte prilejuri: Moldova are nevoie de un Muzeu al Comunismului, dotat cu tehnologii moderne, așa cum există în alte țări est-europene. Memorialul de la Sighet, cunoscut și de intelectualii de la Chișinău, are o sală consacrată crimelor regimului sovietic în Basarabia și Nordul Bucovinei, și e vizitat de numeroși elevi din Moldova, inclusiv din Transnistria, invitați la școlile de vară organizată aici în fiecare an.
Apreciind acest gest nobil, trebuie să remarcăm că este nefiresc totuși să fii nevoit să traversezi sute de kilometri până în nordul Transilvaniei, pentru a afla adevărul despre tragedia bunicilor tăi basarabeni, iar acasă, în Moldova, aceste mărturii să fie dispersate.
Mai ales că, nefiind clasificat și condamnat, trecutul totalitar, iată, se întoarce să-și ia tributul și de la generațiile de azi.
