Trebuie să înaintezi din greu, printr-un spaţiu nu tocmai primitor, nu şi ostil totuşi, înainte să-ţi treacă primii fiorii reci pe şira spinării – de unde Eileen, de Ottessa Moshfegh, Litera, 2017, se anunţă drept un thriller „remarcabil, întunecat şi surprinzător” (Washington Post).
O tânără orfană de mamă, de pe la 19 ani („Eileen, promite-mi că o să mă vizitezi în iad, mă ruga ea”), încă virgină la cei 24 de ani ai săi („pe atunci nu eram eu însămi. Eram altcineva. Eram Eileen”), locuind într-o casă cu un tată alcoolic, fost poliţist, de care are grijă cum poate, cumpărându-i de băut („Aceasta nu este o poveste despre cât de crud era tatăl meu”), la rândul ei lucrând secretară într-o închisoare pentru băieţi, Moorehead, şi având fantezii sexuale cu Randy, unul dintre gardieni, fără a-i bate apropouri („Aceasta nu este o poveste de dragoste”), totul până în clipa în care „o femeie atât de tânără şi de atrăgătoare” – Rebecca – „apărea de nicăieri ca să facă ce?”; bref, „Am simţit imediat. Viaţa mea urma să se schimbe. În această creatură ciudată, am descoperit perechea mea, spiritul meu înrudit, aliatul meu”. Suntem abia la pagina 86, va mai trebui să aştepte altele o sută, pentru a fi pusă în faţa unei situaţii care-ţi schimbă într-adevăr – şi nu neapărat în bine! – viaţa, nu înainte de a fi chestionată: „Dar spune-mi, domnişoară Eileen, ai vrut vreodată să fii cu adevărat rea, să faci ceva ce ştii că e greşit?”, ca apoi să vină lovitura de graţie, fără drept de apel:
„– Eileen, asta nu este casa mea, a spus Rebecca atunci. Este casa familiei Polk. La subsol o am pe Rita Polk legată fedeleş”.
Nu voi dezvălui intriga – suficient să spun că Rebecca, proaspăta angajată ca psiholog la închisoarea Moorehead, are temeiurile ei să procedeze astfel, după ce a ascultat mărturisirea lui Leonard (Lee) Polk, tânărul de 14 ani care i-a luat gâtul tatălui său, şi el poliţist; mă opresc aici, lăsându-vă în momentul culminant:
„– Eileen, a spus Rebecca. Am tresărit la auzul numelui meu. Fă ceva!
Ţinând arma întinsă, m-am apropiat de doamna Polk…”
20 august ’18
