Chestiuni politice
Tratatul de pace reglementa și chestiunea cultelor religioase. Se prevedea recunoașterea cultelor romano-catolic, greco-catolic, protestant, musulman și mozaic, toate având aceeași libertate și protecție legală și administrativă precum cultul ortdox. Acestea puteau întemeia parohii sau comunități cultice, instituții de învățământ care aveau statut de școli particulare, neputând fi împiedicate în calea funcționării lor. Se avea în vedere ca elevii să fie obligați să participe la învățământul religios în școlile publice și particulare numai dacă predarea era făcută de profesori din confesiunea lor. Se prevedea ca deosebirea de religie și/sau confesiune să nu afecteze drepturile civile și religioase, cum se întâmplase până atunci în Regatul României, în special cu evreii.
Locuitorii României care nu aveau cetățenie, inclusiv evreii, priviți până atunci ca străini, aveau să fie împământeniți. O lege urma să fie emisă până la ratificarea tratatului de pace, în care avea să se prevadă ca toți locuitorii lipsiți de cetățenie, dar care luaseră parte la război, fie în serviciul militar activ, fie în cel auxiliar, precum și cei născuți și stabiliți în România, cu părinți născuți aici, să fie socotiți cetățeni români „deplin îndreptățiți” și înscriși la tribunale. Cetățenia română era dobândită și de soțiile legitime ale celor incluși în categoriile de mai sus și de copiii minori ai acestor persoane.
Semnatarii conveneau să acorde amnistie civililor din cealaltă parte, care în timpul conflagrației fuseseră internați ori li se fixase domiciliu obligatoriu, celor care încălcaseră legile excepționale vizându-i pe cetățenii statelor inamice. Colaboratorii români ai Centralilor – și dezertorii – erau amnistiați pentru cauzele de ordin politic, inclusiv pentru cele militare cu motivație politică. Aceasta fusese o chestiune rău privită de români, însă acceptată în cele din urmă ca urmare a presiunilor din partea Centralilor, în special a germanilor.
Propaganda care atenta la inviolabilitatea teritorială, ordinea legală, siguranța și ordinea publică urma să nu fie tolerată pe teritoriul vreuneia dintre părțile semnatare. Aceste clauze priveau mai ales relațiile Austro-Ungariei cu România. Asociațiilor și persoanelor aveau să le fie interzise activitățile în sensul celor amintite; trebuiau oprite strângerile de resurse sau acordarea unor subvenții în scop propagandistic, care lezau cealaltă parte; nu erau admise cărțile școlare sau alte materiale didactice care contraveneau celor stipulate; legislația fiecărei părți urma să fie pusă în acord, nu mai târziu de un an, cu prevederile antipropagandă; cererile de acordare a cetățeniei de către cetățenii celeilalte părți urmau să fie respinse, cu excepția cazurilor de „concediere” de către statul de origine.
Jurisdicția în teritoriul ocupat urma să fie preluată de tribunalele românești, cu excepția persoanelor care făceau parte din armata de ocupație, inclusiv în afacerile civile. Acțiunile penale împotriva armatei de ocupație țineau de jurisdicția acesteia.
Chestiuni economice
Potrivit tratatului de pace, părțile semnatare renunțau reciproc la despăgubirea cheltuielilor de război. Problemele economice între cele patru Puteri Centrale și România au fost reglementate prin convenții speciale, parte a tratatului de pace.
Și pagubele de război erau reglementate prin convenții speciale. În fapt, prevederile erau în favoarea Puterilor Centrale. Cetățenii acestora care fuseseră afectați în privința bunurilor și afacerilor lor primeau compensații din partea statului român. Cei care fuseseră internați, cărora le fusese fixat domiciliu obligatoriu erau despăgubiți de către autoritățile române.
Dreptul de rechiziții al armatei de ocupație era prezentat mai degrabă contradictoriu în tratatul de pace. Inițial se prevedea că trupele Centralilor nu aveau să mai aibă dreptul de a face rechiziiții, fie în bani, fie în natură după ratificarea tratatului de pace, însă ulterior erau prezentate excepțiile. Aceastea asigurau dreptul Comandamentului de căpetenie al armatei de ocupație de a face rechiziții de cereale, legume, nutreț, lână, vite și carne din produsele anului 1918, dar și lemne, petrol și derivatele acestuia, conform unui plan, asigurându-se și satisfacerea necesităților interne românești.
Prin convenții speciale, Germania și Austro-Ungaria monopolizau comercializarea produselor agricole, a cerealelor în primul rând. În România avea să se înființeze un oficiu germano-austro-ungar, care în următorii nouă ani urma să preia cerealele, animalele etc., la prețuri mai mici decât cele de pe piață. Cetățenii germani puteau arenda terenuri agricole în România pentru 90 de ani.
Petrolul românesc se dovedise esențial pentru Germania încă dinainte de izbucnirea războiului, iar desfășurarea acestuia nu făcuse decât să-i accentueze importanța. Guvernul de la Berlin a impus, printr-o convenție specială, controlarea extracției și distribuirii petrolului din România, prin concesionarea terenurilor petroliere – care aparțineau statului român – de către societăți comerciale germane, pentru 30 de ani, cu posibilitatea prelungirii până la 90 de ani. Statul român urma să primească anual doar 8% din valoarea țițeiului extras, în primii 30 de ani, în următoarele trei decade nivelul urcând la 9%, iar în ultimii 30 de ani la 10%. Bogată în zăcăminte de sare, România își vedea exploatată și această bogăție în bună măsură în favoarea Centralilor; exportul viza mai ales Bulgaria, deficitară în privința acestei resurse vitale. Lemnul din pădurile românești era controlat, tot printr-o convenție, de germani și austro-ungari.
Industria românească a fost lovită prin măsurile impuse în tratatul de pace, care le continuau pe cele din perioada ocupației (în sudul țării). O cantitate apreciabilă de utilaje a fost preluată de Centrali și dusă în afara granițelor României, îndeosebi în Bulgaria, dar și în Austro-Ungaria.
Sistemul de transport românesc, în mod special cel pe calea ferată și pe Dunăre, era controlat de Germania și Austro-Ungaria. Șantierul naval de la Turnu Severin era preluat de o companie austro-ungară, iar germanii obțineau concesiunea construirii unui șantier naval la Giurgiu. Căile ferate, poșta și telegraful din sudul țării rămâneau sub administrație militară până la retragerea trupelor Centralilor.
România era controlată și din punct de vedere financiar. Țara era obligată să retragă din circulație biletele de bancă emise de regimul de ocupație pentru plata produselor rechiziționate de trupele Centralilor care trecuseră prin România în timpul luptelor sau care staționaseră ori staționau aici, pentru plata funcționarilor aduși în Oltenia și Muntenia. Depozitele Băncii Naționale a României, depuse la Berlin dinainte de război, urmau să fie păstrate acolo drept garanție pentru achitarea datoriei publice față de cetățenii germani în răstimp de cinci ani, iar în caz de întârziere a plății cu o singură rată, acest termen avea să se prelungească la zece ani.
Cheltuielile pentru lucrări publice pe care Puterile Centrale le făcuseră cu mijloace proprii în teritoriul României, dar și întreprinderile industriale înființate în timpul ocupației, urmau să fie achitate de autoritățile române.
Epilog
După semnarea tratatului, Marghiloman i-a telegrafiat regelui Ferdinand, înștiințîndu-l că se obținuseră „unele modificări favorabile țării”. Regele avea să-i răspundă prim-ministrului, mulțumindu-i acestuia și echipei sale, „pentru munca grea și devotată ce ați depus în apărarea drepturilor noastre, în clipe dureroase”. Regele își arăta încrederea în viitorul poporului român, sub conducerea sa.
Mulți – din toate taberele – erau nemulțumită de încheierea tratatului de pace de la București. Unii dintre români au resimțit tratatul ca pe o umilință, în vreme ce alții au văzut pacea ca pe o ieșire dintr-o situație imposibilă. Reacțiile în unele cercuri germane au fost dure la adresa lui Kühlmann. Acestuia i s-a imputat că a fost prea blând cu România, că jocurile le făcuseră austro-ungarii, în plus el fiind acuzat pentru comportament imoral la București. Kühlmann a reacționat, scoțând în evidență avantajele pentru Germania ale păcii cu România. Bulgarii erau nemulțumiți pentru că nu primiseră toată Dobrogea, cum speraseră atât politicienii de la Sofia, cât și opinia publică de dincolo de Dunăre.
După semnarea tratatului păcii separate între România și Puterile Centrale, reprezentanții diplomatici ai Antantei pe lângă guvernul de la Iași au protestat printr-o scrisoare comună contra acestui act. Tratatul era declarat nul și neavenit, contrar principiilor pentru care Antanta declara că luptă. Guvernul Marghiloman a răspuns insistând pe faptul că România fusese „părăsită”, iar pacea era „definitivă” și avea să fie respectată.
Potrivit prevederilor finale, tratatul urma să intre în vigoare în momentul ratificării de către puterile implicate. Bunăoară, Germania l-a ratificat prin cele două camere ale Parlamentului, în Bundesrat la 4 iunie 1918 (pe stil vechi 22 mai) și în Reichstag la 3 iulie 1918 (20 iunie pe stil vechi). Cât privește România, Parlamentul acesteia l-a ratificat la 15/28 iunie 1918 (Camera Deputaților) și 21 iunie/4 iulie 1918 (Senatul). Regele Ferdinand a tergiversat promulgarea tratatului de pace, folosindu-se de o prevedere constituțională, ceea ce, potrivit unei interpretări preponderente în mediile politice ale timpului și în cele istoriografice românești, l-ar fi lipsit de valoare juridică.
Însă tratatul începuse să-și producă efectele din punct de vedere politic, militar, teritorial și economic imediat după semnare. Armata Română a fost demobilizată în mare parte în primăvara-vara anului 1918, teritoriile anexate de vecinii de la nord-vest și sud aveau deja administrație austro-ungară și bulgară, Muntenia, Oltenia și colțul sud-vestic al Moldovei erau administrate și exploatate economic de Centrali, în special de germani.
***
Pentru mai multe informații sau pentru puncte de vedere uneori diferite privind încheierea tratatului de pace dintre România și Puterile Centrale, precum și despre consecințele acestuia pot fi consultate lucrări din genuri diverse. Dintre însemnările oamenilor politici români din perioadă, cele mai importante sunt cele ale lui Alexandru Marghiloman, Note politice, 1897-1924, vol. III, 1917-1918, București, Editura Institutului de Arte Grafice „Eminescu” S.A., 1927. Pentru o perspectivă a opoziției liberale pot fi consultate volumele lui Vintilă I. Brătianu, Pacea de robire, Bucureşti, Imprimeria Independenţa, 1919, și Constantin Hălăceanu, Pacea dela Bucureşti şi chestiunea petrolului, București, Imprimeria „Independența”, 1919. Lucrările generale sau speciale mai vechi sau mai noi conțin informații utile: Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României, 1916-1919, vol. II, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1989 [ediția originală – 1921]; Victor Atanasiu, Anastasie Iordache, Mircea Iosa, Ion M. Oprea, Paul Oprescu, România în Primul Război Mondial, Bucureşti, Editura Militară, 1979; R.W. Seton-Watson, O istorie a românilor. Din perioada romană până la desăvârșirea unității naționale, Traducere, introducere și note explicative de Constantin Ardeleanu, Cu un cuvânt înainte de Dennis Deletant, Brăila, Muzeul Brăilei, Editura Istros, 2009 [ediția originală în limba engleză – 1934]; Dumitru Seserman, Limitări militare impuse României prin pacea de la Bucureşti (24 aprilie/07 mai 1918) şi reluarea acţiunilor armatei române în Bucovina, Basarabia şi Pocuţia, Bucureşti, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2012.
