Cei care se întreabă cum de a fost posibilă romanizarea Daciei si înlocuirea „limbii strămoșești” de către latină se comportă precum naivele personaje din deschiderea romanului istoric «Ivanhoe» al lui Walter Scott, care se întrebau cu indignare de ce animalul numit swine când e viu devine pork” când îl mănânci.
Răspunsul este conținut în întrebare: pentru că normanzii care au dat limbii engleze uriașul său lexic de origine franceză au adus noi dimensiuni culturale, printre altele în bucătărie. De aceea dualitatea terminologică din engleză, unde animalele gătite capătă nume de origine franceză, ca în dubletele: swine-pork / sheep-mutton / cow-beef sau veal etc, etc.
De cele mai multe ori, asemenea împrumuturi au o logică culturală. De pildă, în farsi, persana, limbă indo-europeană (apropiată deci gramatical de limbile germanice, slave, romane etc.), numele de animale sunt cu toatele indo-europene (calul este “asp”, înrudit cu equus și hippos etc.), cu excepția notabilă a păianjenului, care e luat direct din arabă: عنکبوت (‘ankabut).
Aici, explicația nu poate fi decât aceea că una din suratele (capitole) din Coran este sura Păianjenului (‘Ankabut), așa că numele a devenit de uz curent, preluat din arabă și înlocuind arhaicul nume indo-european (pierdut) al păianjenului.
La fel, influența fabulei medievale germanice a Vulpoiului Reinhard (Le Roman de Renart / Jupân Rănică vulpoiul), a făcut că renard (de la numele propriu Reinhard) a înlocuit în franceză vechiul nume al vulpii (goupil, din latinescul vulpes).
În general, însă, cum vedem, se transmite direct numele animalului. Ar fi interesant însă de priceput, din punct de vedere cultural, de ce în cazul a două gângănii fundamentale pentru sedentari: albina și păianjenul, româna a preluat nu numele creaturii, ci pe cel al… casei ei!
Albina
Numele „albinei” în limbile romane moderne vine, cum era de așteptat, de la cel latin: apis. Așa avem it. ape, fr. abeille, sp. abeja etc.
Albina, însă, este la origine numele… stupului, nu cel al insectei. Albina (stupul, la origine) e în mod vizibil înrudit cu „albie” și ambele vin de la „alveolă”, după cum constatăm că apare împărțirea stupului în albiuțe. De altfel, în dialect venețian, albio este troaca (truogo în italiană literară) porcilor, așa că româna le-a moștenit pe ambele, și “troacă” și “albie”, dar rămâne un mister cultural, care ține probabil de economia domestică, de ce numele stupului, alvina > albina, a devenit cel al insectei.
Păianjen
Și aici s-a întâmplat la fel, căci “păianjen” vine din bulgărescul паяжина (pájažina, “pânză de păianjen”). Pajažina, паяжина este pânza țesută de pajak (пàяк, paing, cu pluralul пàяци).
Împrumutul în română din slavă, paing, a fost suficient de arhaic ca să păstreze nazalizarea, acel -n- nazal dispărut în toate limbile slave, mai puțin în polonă, unde avem și astăzi: pająk (cu -ą- nazal).
Ca și în cazul albinei, al cărei nume înseamnă la origine “stup”, numele păianjenului desemnează la origine pânza sa.
Nu avem o explicație pentru asta. A căuta, etiologic, să explici că poate vorbitorii noștri coborau din vârf de munte, unde nu se găsesc nici albine și nici păianjeni, e poate prea simplist. Pentru moment, doar formulăm mirarea.
