Teribile au mai fost afuriseniile la adresa oricărui scriitor străin care, după ce va fi aderat la Soviete, s-a retras din rândurile lor. Este și cazul lui Panait Istrati (n. Brăila, 1884-d. București, 1935), atât de cunoscut în timpul vieții, dar a cărui moarte la 51 de ani a trecut aproape neobservată. Acest „Gorki al Balcanilor”, cum l-a numit Romain Rolland (1866-1944), imaginându-și că este comunist, căutase adăpost, în 1928, în paradisul terestru numit Uniunea Sovietică. A vizitat Republica Autonomă Sovietică Moldovenească, unde s-a întâlnit cu Ecaterina Arbore (n. Geneva, 1873-d. Tiraspol, 1937), apoi a trecut prin Baku, Batumi, Nijni Novgorod și atâtea alte locuri. Moscova l-a slăvit cu surle și trâmbițe: a fost onorat și răsfățat. Însă scriitorul român era un om onest, un caracter sincer, un poet autentic pentru care libertatea din viața privată era indispensabilă precum aerul.
Panait Istrati, povestitorul fotograf
Panait Istrati a înțeles repede că așa-zisa Arcadie „nu era nimic altceva decât o închisoare asfixiantă pentru toată libertatea de gândire” și, după ce a zăbovit mai bine de un an de zile în Uniunea Sovietică, a părăsit țara și a povestit în cartea sa, Spre altă flacără. După șaisprezece luni petrecute în URSS - Spovedanie pentru învinși, motivele plecării și întreaga saga a experiențelor bolșevice. Scriitorii sovietici s-au grăbit atunci să-l agreseze și taxeze ca renegat și Iudă.
Iată una din concluziile lui Istrati, nota bene, exprimată în 1929: „Istoria a cunoscut deja republici fără republicani; întreaga lume vede acum un Partid Comunist fără comuniști, Soviete fără alegători sau aleși, sindicate fără membri, cooperative fără clienți”. Sau, și mai direct și personal:
„Nu sunt deloc în încurcătură când explic divergențele care există, realmente, între cele două puncte de vedere ale mele. Primul era al revoluționarului entuziast, abia sosit, pregătit să vadă numai părțile frumoase ale Revoluției. Punctul de vedere de astăzi este al omului care a cercetat la fața locului îndelung și care este obligat să cedeze în fața evidenței”.
A criticat deschis condițiile de viață din URSS. Panait Istrati fusese unul din cunoscuții revoluționarului internaționalist bulgar Cristian Racovski (1873-1941) și petrecuse o bună perioadă din primul plan cincinal în URSS. Poziția politică din aceste scrieri ale sale l-ar califica, deși foarte larg, ca simpatizant al opoziției de stânga troțkiste, dar nu există dovezi ale vreunei colaborări reale cu secta lui Lev Davidovici. Însă Istrati l-a cunoscut bine și pe Victor Serge, căruia i-a și scris prefața la cartea Les hommes dans la prison, apărută în Franța, în 1930. Despre întâlnirea cu Rakovski și invitația de a călători în Uniunea Sovietică avea să mărturisească:
„Cu Racovski, ambasador [sovietic] la Paris, am avut puține relații. (...) Deci, plecarea mea în tovărășia lui nu se datorește unei proaspete și machiavelice intimități prietenești. Dar, în toamna trecută, petrecând un ceas în strada Grenelle, Racovski mi-a spus deodată, în timp ce mâinile sale răscoleau un munte de hârtii:
– Ah! Am aici ceva pentru tine... (...) câteva invitații oficiale pentru serbările celei de-a X-a aniversări a Marii Revoluții din Octombrie. «Voks»-ul te-a invitat. (...)
(...) vestea mă zgudui. Nu pentru că mi-ar fi surâs perspectiva unei mari călătorii «pe viu», chit că ar fi trebuit să scriu apoi o carte binevoitoare despre U.R.S.S. Asemenea ocazii sunt bune doar pentru vânătorii de avantaje. Pentru mine, o atare plecare însemna trezirea la viață a vechiului vagabond.
Teribilă tentație! O răbufnitură de aer îmi umflă trupul, slăbit de ultima zvâcnire a vieții sedentare. (...)
Atât eu cât și Christian ne aflam, fiecare, pe punctul de a întoarce o pagină din viață. Unde aveam să fim cu începere de mâine? Un mare semn de întrebare pentru amândoi. [n.a., Rakovski avea să fie executat ca deținut politic al închisorii Oriol, de către NKVD, pe 11 septembrie 1941, în Masacrul din Pădurea Medvedev]
(...)
Îl priveam în față, șezând la un birou unde răsfoiam mașinal corecturile. Acele ceasornicului înaintau tăcute, nepăsătoare, marcând orele. Căldura grea clocea noua noastră viață.
– Christian!
– Ce?
– Fi-voi, oare, dezamăgit de Rusia?
– Depinde... Dacă vei privi la suprafață, da. Dacă vei ști să vezi, vei înțelege.
– Și în cazul acesta?
– Vei iubi opera noastră.
– Crezi că voi ști să văd?
– Sunt sigur”.
Și a văzut, în mod ironic, mult dincolo de suprafață...
Parte din această experiență a apostaziei sale timpurii poate fi admirată astăzi în cioburile de amintiri expuse la Casa Memorială „Panait Istrati” din Grădina Publică a orașului natal. Sub titlul „Le conteur photographe, le photographe conteur”/„Povestitorul fotograf, fotograful povestitor”, colecția brăileană surprinde în chip emoționant călătoria sovietică fotografiată de autorul însuși. Nu lipsesc instantaneele cu Nikos Kazantzakis, poze rare, de colecție, amintiri de la Nisa cu una din multele sale soții (patru la număr), cadre superbe din Caucaz, Georgia de azi, Istrati la Yalta în 1928, poze ale mamei, notele (deloc grozave) din clasa a patra, dar și o sumedenie de portrete Panait Istrati pe care i le-au realizat alți artiști-fotografi, de-a lungul timpului.
„Figura sa, slabă și brăzdată de riduri, mi-a plăcut din prima clipă, prin expresia ei de învingător chinuit”, spunea cândva Kazantzakis. Casa Memorială Istrati păstrează ceva indicibil, ca o vrajă mută. Este un mic altar închinat inocenței unui om care s-a definit permanent în termenii libertății. Vagabondajul lui prin istoria traumatică a secolului XX capătă un tonalitate aparte prin abandonarea ultra timpurie a religiei seculare numită bolșevism. La Brăila au rămas toate, ca într-un mănunchi de ciulini existențiali: colecția lui de obiecte excentrice, inclusiv un foarte curios ceas mecanic de buzunar, patul în care s-a stins din viață, în aprilie 1935, cizmele unui om mărunt (purta 40 la picior), lada de voiaj, geanta de piele, piese de mobilier, dar și o colecție impresionantă din opera sa, deopotrivă în română și franceză, îmbogățită adesea prin amabilitatea unor călători francezi prin portul de la Dunăre.
Panait Istrati și-a înțeles foarte bine rolul în istorie, și-a asumat orbirile tinereții cu bărbăție (ratase inclusiv o tentativă de sinucidere în 1921) și a continuat, atâta timp cât a trăit, nu mult, să viseze la o lume a libertății neîngrădite și a justiției sociale reale:
„Comunismul meu era dreptatea și libertatea conștiinței, adică exact ceea ce Sovietele au extirpat la ele acasă și vor să extirpe oriunde aceste două biete valori spirituale mai rezistă teroarei roșii”.