În urmă cu 58 de ani, pe 12 octombrie 1960, avea loc la New York, la sediul Națiunilor Unite, o dezbatere asupra rezoluției sovietice împotriva colonialismului, în care reprezentantul din Filipine, Lorenzo Sumulong, a îndrăznit să critice politica sovietică din țările satelizate, ba chiar să acuze Kremlinul de imperialism: „Rezoluția propusă de URSS privind dreptul inalienabil al popoarelor la independență, și care ar trebui extinsă și la țările din Europa de Est și la oricare altă țară văduvită de exercitarea liberă a drepturilor civile și politice, o vizează, ca să zicem așa, chiar pe Uniunea Sovietică”.
Jignit de moarte, Nikita Hrușciov ar fi scos pantoful și l-ar fi izbit de masă în semn de protest (există încă discuții cu privire la „coregrafia” efectivă). Andrei Gromîko, ministrul de Externe sovietic, care stătea imediat lângă Hrușciov, părea, după toate sursele, extrem de îndurerat. Afișând grimasa unui om „pe cale de a sări într-o piscină rece ca gheața” (William Taubman), ministrul și-a scos propriul pantof și a început să-l lovească delicat în masă, ca și cum spera să fie remarcat de șeful său și de nimeni altcineva.
Excentrica reprezentație survenea la scurtă vreme după ce, pe 26 septembrie 1960, Fidel Castro bătuse recordul cu cel mai lung discurs din istoria Adunării Generale. Gestul lui Hrușciov avea să arunce sala în aer. Era și pentru prima oară când un lider sovietic vizita sediul din New York. Frederick Boland, care era pe atunci președintele Adunării și primul ambasador irlandez la Națiunile Unite, a trebuit să-i întrerupă microfonul.
Nikita, cunoscut pentru temperamentul său vulcanic și excesele de mânie, și-a continuat numărul în fața unei audiențe inițial împietrită, strigându-l pe Sumulong „idiot, neghiob și lacheu al imperialismului”. Am zice însă că era o frazeologie aproape normală pentru acel punct al Războiului Rece - tot în 1960, dar pe 1 mai, avusese loc incidentul „U-2”, când un avion de spionaj american a fost doborât în timpul unui zbor de recunoaștere deasupra teritoriului URSS; o retorică pe care o mai regăsim azi doar la expirații comuniști cubanezi și în puține alte câteva locuri. Nu vorbim totuși epoca social media, prin urmare ziarele care s-au grăbit să acopere incidentul au publicat o poză contrafăcută, adăugând piesa de încălțăminte la montaj (cei câțiva jurnaliști cu care a vorbit Taubman la scrierea biografiei au confirmat).
Din America și până în Europa, din Africa și până în Asia, încălțămintea reprezintă un adevărat fenomen social și chiar o armă politică. Pantoful lui Nikita Hrușciov (1894-1971) a devenit un simbol clasic al sfidării și al impunerii punctului de vedere cu forța. În 2002, la Basic Books, apărea și cartea lui Roy Underhill, Khrushchev’s Shoe and Other Ways to Captivate an Audience of 1 to 1000. Așa cum observa biograful său, William Taubman, „întreabă mulți occidentali, nu doar câțiva ruși, și-și vor aminti cel mai probabil de Nikita Hrușciov ca de un clovn necultivat și grobian care și-a izbit pantoful de masă la Națiunile Unite”. Ironia face ca liderul sovietic să fi fost înconjurat de încălțăminte toată viața. Tânărul Nikita trăise într-o lume de cizmari, rezistase insistențelor tatălui (Serghei) de a îmbrățișa această meserie, dar sfârșise prin a locui cu Ivan Pisarev, tot cizmar la bază și responsabil de ascensor la mina Rutcenkovo. Saltimbancul de la Națiunile Unite avea chiar să se însoare cu fata acestui cizmar, Frosia Pisareva, cu care a avut o fată, Iulia (n. 1915), și un băiat, Leonid (n. 1917).
Cabotinismul lui Nikita a ieșit la suprafață imediat după incidentul de la Națiunile Unite. Același Taubman ne relatează cum Hrușciov fusese de fapt extrem de încântat de mica reprezentație: „Aflând că [Oleg] Troianovski o ratase, acesta i-a spus: «Vai, ai pierdut ceva pe cinste! A fost așa de amuzant! ONU e un fel de parlament, știi doar, în care minoritatea trebuie să se facă auzită într-un fel sau altul. Suntem în minoritate pentru moment, dar nu pentru mult timp».” Troianovski, cel care avea să fie reprezentantul sovietic permanent la ONU în perioada 1977-1986, relata în memoriile sale cum, în seara zilei de 12 octombrie 1960, liderul comunist maghiar János Kádár, cunoscut pentru umorul său, găsise o cale mai blândă de a-i transmite lui Hrușciov, în timpul cinei, indispoziția pe care i-o provocase episodul: „Tovarășe Hrușciov, vă amintiți cum imediat după ce ați izbit pantoful [de masă] v-ați dus la pupitru spre a avea o intervenție? Ei bine, în acel moment, ministrul nostru de Externe, tovarășul [Endre] Sík, s-a întors la mine și m-a întrebat: «Crezi că a avut timp să și-l tragă la loc sau a mers desculț?»”. Troianovski își amintește apoi cum toți cei de la masă au început să chicotească și că, în acel moment, a avut, în fine, senzația unui Hrușciov care „realizase că împinsese lucrurile prea departe”.
A doua zi, pe prima pagină din The New York Times apărea figura liderului sovietic, ținându-și unul din pantofi în mână, alături de inspiratul titlu: „Russia is threatening the world again, this time with its leader’s shoe.” („Rusia amenință din nou lumea, de data aceasta cu pantoful conducătorului”)