Linkuri accesibilitate

Papa Francisc: Bisericii nu îi este frică de istorie (Video)


Papa Pius al XII-lea într-o imagine de arhivă de la Vatican, septembrie 1945

„Funcția memoriei poate avea efecte multiple: poate paraliza, mumifica și frîna drumul, dacă ne întoarcem să contemplăm istoria cu nostalgie sterilă, dar o poate face mai eficace, dacă chestionăm trecutul pentru a-l înțelege...”

La 2 martie, ziua în care s-au împlinit exact 80 de ani de la alegerea lui Pius al XII-lea ca papă, suveranul pontif a anunțat la o întîlnire cu personalul Arhivei Secrete a Vaticanului și cel al Bibliotecii Apostolice decizia sa de a deschide pentru istoricii cercetători, începînd de anul viitor, arhivele pontificatului înaintașului său.

Papa Pius al XII-lea, „Vicarul” și dezinformarea KGB
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:07:04 0:00
Link direct

Reglementările Vaticanului prevăd că deschiderea unor arhive personale ale papilor se face cel mai devreme după 70 de ani de la moartea lor. Pius al XII-lea a murit în 1958 și motivele imediate pentru care Papa Francisc a devansat termenul nu sînt foarte clare, dar sînt explicabile în contextul actual european de intensificare a antisemitismului, al dezbaterilor în jurul poziției Bisericii catolice în anii celui de-al Doilea Război Mondial și a nevoiei de a cultiva o memorie nedeformată.

Pagină din L'Osservatore Romano despre arhivele Vaticanului și Papa Pius XII
Pagină din L'Osservatore Romano despre arhivele Vaticanului și Papa Pius XII

Papa Francisc a afirmat explicit – discursul său a fost publicat integral în Osservatore Romano – pe de o parte, că Biserica, Vaticanul, nu se teme de istorie, iar pe de alta a adus un elogiu arhiviștilor săi care ar fi pe cale să încheie inventarierea fondurilor pontificatului lui Pius al XII-lea, începută în 2006, la dorința lui Benedict al XVI-lea. Este vorba de zeci de mii de documente, inventariate de angajații celor trei mari arhive ale Vaticanului, cea personală a papilor, denumită începînd din secolul al XVII-lea, „Secretă”, Arhivele istorice ale Sfîntului Scaun și cele ale Statului Vatican.

Atît suveranul pontif, cît și principalul său consilier în această întreprindere, Arhiepiscopul José Tolentino Calaça de Mendonça, cel care conduce Arhiva Secretă a Vaticanului și Biblioteca apostolică, au subliniat importanța rolului memoriei. După spusele arhiepiscopului: „Funcția memoriei poate avea efecte multiple: poate paraliza, mumifica și frîna drumul, dacă ne întoarcem să contemplăm istoria cu nostalgie sterilă, dar o poate face mai eficace, dacă chestionăm trecutul pentru a-l înțelege și a-l face să funcționeze mai conștient în prezent, o poate face mai sigură dacă luăm în considerare posibilitatea de a dialoga cu trecutul și de a o folosi să asiste viitorul.”

În absența unor documente esențiale, istoria lui Pius al XII-lea a fost, în epoca post-belică, una dintre cele mai controversate. Dezbaterea în jurul raporturilor sale cu Germania nazistă l-a făcut deja pe Papa Ioan Paul al II-lea, în 2002, să deschidă cercetătorilor arhivele pentru perioada în care Cardinalul Eugenio Pacelli, viitorul papă, a fost nunțiu papal în Germania, cele de la München pentru perioada 1922-1934 și cele de la Berlin (1922-1930).

Papa Pius XII, copertă a săptămînalului german „Der Spiegel”, 1997
Papa Pius XII, copertă a săptămînalului german „Der Spiegel”, 1997

Controversa privește în primul rînd absența unor declarații publice în care Pius al XII-lea să fi condamnat persecuțiile împotriva evreilor și apoi Holocaustul, ca și politica nazistă în general. Istoricii mai ponderați evidențiază, pe de altă parte, gesturile lui mai puțin vizibile, dar cu efect în epocă. Prima sa enciclică, deși nu explicit anti-hitleristă în termeni, ar fi fost considerată de aliați suficient de expresivă politic pentru ca textul să fie larg difuzat în Germania, avioanele franco-britanice aruncînd 88 de mii de manifeste.

Gest cu importante consecințe pentru salvarea evreilor din Roma a fost dispoziția secretă dată de Pius al XII-lea pentru deschiderea bisericilor și mânăstirilor catolice refugiaților, după preluarea de către germani a guvernării Italiei în 1943. Diplomația Vaticanului a activat și ea, adesea, pentru ameliorarea vieții și salvarea unor evrei aflați în lagăre de concentrare, așa cum a fost cazul nunțiului papal din România și a intervențiilor sale pentru deportații din Transnistria antonesciană.

Pentru publicul larg, figura lui Pius al XII-lea a devenit cunoscută, predominant într-o lumină negativă, grație succesului unei piese de teatru pusă în scenă la Berlin în 1963 de Erwin Piscator și apoi tradusă și jucată în circa 30 de limbi și teatre. Piesa, Vicarul, de Rolf Hochhuth, a fost montată la Teatrul Bulandra în 1972, de regizorul Radu Penciulescu, avînd o distribuție remarcabilă, în care străluceau Fory Etterle, Gh. Ionescu-Gion, Ion Caramitru, Emmerich Schäffer și Victor Rebenciuc.

Imagine din spectacolulul de la Teatrul Bulandra, în 1972
Imagine din spectacolulul de la Teatrul Bulandra, în 1972

La vremea respectivă, într-o cronică în revista Teatru, Ileana Popovici era de părere, în termenii epocii, că autorul „a vrut să tulbure liniștea preaîmpăcatului cu sine secol XX, punîndu-ne sub ochi una dintre cele mai hidoase răni pricinuite civilizației: genocidul nazist împotriva evreilor”.

În 2007, însă, într-un articol în publicația americană National Review, generalul Ion Mihai Pacepa, refugiat în Statele Unite, afirma că Hochhuth, un angajat nesemnificativ al editurii Bertelsman pînă la apariția piesei sale, ar fi fost manipulat de Serviciul de dezinformare al KGB-ului, în cadrul unei operațiuni de discreditare a Vaticanului. Lui Hochhuth i s-ar fi pus la dispoziție ca documentație, un amplu dosar cu transcrierile unor documente originale de la Vatican, parțial „prelucrate” de experții ruși.

Dosarul, între 40 și 80 de pagini, avea să fie prezentat mereu în primii ani de punere în scenă a piesei ca atașat textului acesteia, pentru a fi omis mai tîrziu. În schimb, dezbaterea în jurul lui Pius al XII-lea lua o amploare neobișnuită, cu numeroase acuzații la adresa suveranului pontif și a Bisericii, multe pe baza unor documente falsificate sau publicate parțial.

Direcția de Informații Externe (DIE) de la București ar fi jucat un rol esențial în operațiunea de intoxicare, trei ofițeri ai ei sub acoperire, clerici, fiind infiltrați la Vatican, grație contactelor lui Pacepa, pentru cercetări și cópii de documente din arhivă, ce erau transmise imediat la Moscova.

Desigur, spusele lui Pacepa nu pot fi coroborate cu confirmări din surse oficiale ale operațiunii, dar există cîteva coincidențe tulburătoare, cunoscute specialiștilor. Una din ele se referă la seria de publicații a unuia din istoricii români ajunși la Vatican, care începea să fie tipărită din 1973 și din care avea să facă parte și un volum special dedicat perioadei războiului din pontificatul lui Pius al XII-lea, intitulat „România în diplomația Vaticanului. 1939-1944”...

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG