Dintre toți scriitorii moderni ruși polilingvi, doar Vladimir Nabokov (1899–1977) a fost studiat de-a fir a păr. El este, desigur, campionul neegalat al schimbării registrelor lingvistice. Un poliglot timpuriu pentru care engleza era ca o limbă maternă (cum fusese bunăoară franceza pentru generațiile aristocrației ruse): „Am fost bilingv de copil (rusă și engleză) și am adăugat franceza la vârsta de cinci ani. În copilăria mea, toate însemnările pe marginea fluturilor pe care îi colecționam erau în engleză. Cu alte cuvinte, am fost un copil perfect trilingv dintr-o familie cu o bibliotecă enormă”.
Sărbătorita zilei, Elsa Triolet (n. 25 septembrie 1896 – d. 16 iunie 1970), se înscrie și ea pe această listă selectă a scriitorilor ruși care și-au schimbat, la un moment dat, limba de creație. A debutat ca romancieră de limbă rusă, publicând trei cărți în Uniunea Sovietică la sfârșitul anilor 1920, înainte de a deveni o figură a literelor și politicii de stânga franceze. Triolet a început să scrie în franceză abia în 1938, dar cărțile ei au păstrat multe influențe structurale rusești. Și-a dezvoltat propria definiție a scriitorului și propria concepție asupra literaturii; s-a dedicat reflecției asupra difuzării operelor literare.
Potrivit Elsei, „omul de litere” ar trebui să fie un scriitor public care îi exprimă pe cei ce nu pot scrie; care, asemeni magicianului din trecut, exorcizează mulțimea; care, asemeni psihanalistului din prezent, caută să elibereze numind relele ce nu pot fi numite. A căutat mereu o edificare poetică și socială. Îi plăceau, desigur, Aragon, Éluard, poetul sovietic Konstantin Simonov, Vercors (pseudonimul literar al lui Jean Marcel Bruller), Henri Barbusse, Gorki, Maiakovski, dar și, aproape surprinzător și într-o ordine aleatorie, trubadurii, folcloriștii, Molière, Shakespeare, Zola, Hugo, Tolstoi, Dickens și chiar câțiva regizori de film. Preocupată să definească relația dintre scriitor și public, Elsa Triolet a ajuns să-l asemuiască pe primul cu un „post de radio” al cărui principală calitate (adică talent) depinde de natura mesajului difuzat. S-a pronunțat mereu în favoarea unei literaturi angajate, în opinia ei singura literatură veritabilă de avangardă.
Triolet se născuse la Moscova ca Elsa Iurievna Kagan, a doua fiică a unui avocat evreu—Iuri Kagan—specializat în contracte pentru muzicieni și actori. Mama ei, Elena Iurievna, era o excelentă pianistă, iar sora mai mare, Lili, avea să-și câștige un loc aparte în istoria literaturii rusești. Kaganii o duceau așadar foarte bine, erau asimilați și cultivați. Fetele au învățat franceză și germană de la vârste fragede. Părinții lor vorbeau fluent germana și le duceau adesea pe fete să asculte Wagner la opera din Bayreuth.
Deși relatările despre viața sa au avut adesea un ton hagiografic, Elsa Triolet nu a fost o sfântă și nici vreo eroină comodă a secolului XX. A fost și egoistă, pe alocuri chiar arogantă, și a ales să-și trăiască viața prin intermediul bărbaților. După ce l-a pierdut pe Vladimir Maiakovski (1893–1930) în favoarea surorii ei, Lili Brik (1891–1978), a fost căsătorită, vreme de peste 30 de ani, cu poetul suprarealist francez Louis Aragon (1897–1982). Prin Aragon, Elsa și-a asigurat prezența în istoria literelor franceze, devenind mai mult decât o simplă emigrantă rusă.
Evident, de îndată ce și-a găsit o cauză pentru care să lupte, Elsa Triolet a demonstrat un curaj nebun și a fost decorată pentru acțiunile ei în La Résistance (acolo unde luptase alături de același Aragon). Tot ea a fost și prima femeie căreia i s-a acordat prestigiosul Premiu Goncourt, în 1944. Însă „cariera” din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial s-a situat într-un contrast evident cu acțiunile și comportamentul ei din anii ’30 și ’40, atunci când, trebuie spus, nu a scos nici măcar un cuvânt împotriva Marii Terori staliniste (deși știa foarte bine ce se petrecea în Uniunea Sovietică).
A fost preocupată permanent de condiția străinului în Franța, lucru ostensibil chiar din primele sale cărți. Cum putem explica, așadar, paradoxurile Elsei Triolet? Concepția ei militantă asupra literaturii s-a apropiat foarte mult de jdanovism, pe care îl cunoștea bine pentru că înțelegea realitatea sovietică. După război, a fost extrem de acidă cu ceea ce numea „americanizarea culturii”. Acest lucru ne arată că interiorizase perfect și implicațiile politice și culturale ale Războiului Rece. Putem încerca să punem acest ortodoxism politic al Elsei pe seama delicatei ei situații personale. Elsa a fost o femeie de mare talent, sfâșiată însă permanent de un semi-destin, de această lipsă acută a completitudinii...