Există o serie întreagă de paradoxuri cu privire la viața lui Anton Cehov (1860–1904), iar primul și cel mai important dintre ele este de aflat în originile sale.
Bunicul scriitorului, Egor Mihailovici Cehov, fusese șerb. Pe la 1841, acesta a reușit să-și cumpere, lui și familiei, libertatea. Fiul său, Pavel Egorovici Cehov, a fost cizmar în Taganrog, la Marea Azov, s-a chinuit, dar a fost liber. Fiul lui Pavel, Anton, s-a născut pe 29 ianuarie 1860.
Cu siguranță că Cehov nu și-a uitat vreodată originile. S-a descris cândva ca pe un tânăr care stoarce strop cu strop „sclavul” din el și se trezește dimineața simțind că prin vene îi curge sânge de om. Această aproape dură cunoaștere de sine naște și câteva contradicții. Originea unor scriitori explică, până la un punct, alegerea subiectelor și stilului. Ivan Turgheniev, descendentul eleganței, a reflectat-o în opera sa. Maxim Gorki, copilul dificultăților, a scris enorm despre năpăstuiți. În schimb, Cehov, ieșit dintr-o copilărie pe care o putem numi chinuită, a acoperit întreg spectrul societății și a făcut-o cu o delicatețe care încă taie lumii răsuflarea.
Arta scrisului a intrat în viața lui Cehov aproape întâmplător. În 1879, ajutat de o bursă a consiliului local din Taganrog, Cehov a plecat la Moscova, acolo unde i se mutase deja mare parte a familiei, pentru a studia medicina. Ca să-și poată plăti studiile medicale, a început să scrie schițe și povestioare pentru ziare și reviste. În doar câțiva ani, avea să fie recunoscut ca scriitor. A absolvit facultatea în 1884 și, în scurta sa viață (a murit în 1904, la 44 de ani), n-a renunțat niciodată complet la medicină. Paradoxal, ceea ce începuse ca ajutor financiar pentru educația medicală s-a transformat în principala sa ocupație.
Poveștile lui Cehov au devenit din ce în ce mai ispititoare și de lungimi diferite, dar n-a scris vreodată nimic de proporțiile marelui roman rus. În ultimii ani de viață, Cehov s-a îndreptat mai mult spre dramaturgie. Principalele lui piese—Unchiul Vanea, Pescărușul, Livada de vișini—păstrează anumite legături cu povestirile anterioare, cât și cu evenimente din viața sa.
Anton Cehov a fost un bărbat înalt, energic, strălucitor în contexte sociale. Cei mai faimoși îl căutau. Venerabilul Tolstoi l-a vizitat mai mult de o dată. Ceaikovski s-a gândit să compună o simfonie cu el. Femeile îl urmăreau febril. Deși era implicat până peste cap în viața literară, Cehov nu și-a abandonat medicina. A muncit eroic atunci când o epidemie de holeră lovise regiunea în care s-a născut. În 1890, a traversat Siberia timp de 81 de zile doar pentru a putea petrece trei luni într-o colonie din Sahalin, studiind situația medicală și condițiile locului.
Un alt paradox—fapt contradictoriu pentru umanismul din el—a fost atitudinea față de evrei. Pe de-o parte, Cehov a crezut că evreii ruși nu pot fi niciodată ruși adevărați. Obișnuia să-și categorisească fiecare nouă cunoștință drept evreu sau non-evreu, iar în scrisorile sale, folosea adesea termenul peiorativ pentru aceștia. Pe de altă parte, unul din cei mai apropiați prieteni ai săi a fost un pictor evreu pe nume Isaac Levitan (1860–1900), care l-a influențat enorm din punct de vedere estetic. Iar atunci când a izbucnit afacerea Dreyfus, declanșată în mod clar de antisemitismul prezent în rândurile armatei franceze, Cehov, aflat în Franța, s-a dovedit un dreyfusard pătimaș (ba chiar a fost logodit, pentru o vreme, cu o evreică).
Probabil că cel mai mare paradox al vieții lui Cehov—unul care le-a conținut pe toate—a fost atitudinea sa față de propria stare de sănătate. Până pe la douăzeci și cinci de ani, știa deja că suferă de tuberculoză și tușea sânge pe măsură ce treceau anii. Atunci când s-a căsătorit cu Olga Knipper, în 1901, a plecat de la nuntă direct într-o „lună de miere” la sanatoriu.
De ce anume își ignora acest om—și medic pe deasupra—boala, este greu de spus. Singura explicație plauzibilă ar fi că noua vocație, ivită absolut accidental în viața sa, o subjugase în mod fatal pe cea de medic...