Lumea coace. O fiertură furioasă a înghițit limitele și principiile politicii. Acolo unde, pînă nu demult, scoteau capul argumentele, tronează acum furia, insulta și interdicția. Tot mai mult și mai des, discuțiile și declarațiile se lipesc de cîteva acuzații fixe: ură, rasism, răutate împotriva nevinovaților, extremism, fascism. Atît și nimic altceva. Eticheta dură și arbitrară e de ajuns. Brusc, lumea pare să fi dat la iveală mase enorme de apucați, complotiști și alte feluri de rătăciri turbate care au pus gînd rău democrației.
În consecință, lumea e mai simplă și se compune din două bucăți, triburi și tărîmuri: sfinții și diavolii. Politica nu mai vrea să găsească soluții comune în care încap toate bucățile, triburile și tărîmurile. Dimpotrivă, a face politică înaintată înseamnă, aproape fără excepție, a descoperi o nouă formă de abatere monstruoasă, de discriminare și nedreptate odioasă. Noua avalanșă nu e, însă, o explozie dezordonată. Ea urmează, mereu, aceeași regulă și taie pe același contur. Astfel, orice și oricine nu e liberal în felul progresist al zilelor noastre e, automat, fascist, populist și rasist. Nici un fel de alegeri și nici un procent de susținere populară nu sînt o scuză sau o realitate de luat în seamă. Toate sînt, de la bun început și fără alte explicații, forme de extremism.
Într-un fel amețitor, dar cert și galopant, alegerile de orice fel nu mai țin de logica democrației, dacă sînt cîștigate de cine nu trebuie. Ultimul exemplu vine din Brazilia, unde noul președinte, Jair Bolsonaro, cîștigător detașat la o diferență de 11%, a fost dinainte declarat candidatul care nu trebuie să învingă și președintele care nu trebuie acceptat. Bolsonaro e un politician radical de dreapta și asta explică aproape tot. Ideile și valorile dreptei, de la suveranitate și națiune, la piață economică liberă, ordine și legalitate, nu mai sînt legitime și acceptabile, ca acum 15-20 de ani. Toate au fost declarate ilegitime și periculoase. Toate sînt descrise, fără încetare în mass media și în lumea politică progresistă, drept probe indubitabile de extremism și rasism.
E semnificativ că ascensiunea radicalilor de stînga nu e niciodată suspectă. Așa de pildă, succesul remarcabil al ecologiștilor germani în alegerile recente din landurile Bavaria și Hessen a fost întîmpinat cu simpatie și considerat o garanție de sănătate democratică. Asta, deși ecologiștii și alți radicali de stînga, ca laburiștii britanici ai lui Jeremy Corbyn, sînt partide care cer deschis modificări extreme ale societății și sistemului politic: abolirea frontierelor, migrație nelimitată, înlocuirea economiei capitaliste, suprimarea producției de energie ne-ecologică, înlăturarea tradiției culturale occidentale și eliminarea simbolurilor creștine din spațiul public. În cazul radicalilor de stînga, oricare ar fi propunerile și sfidările, nimic nu e extrem sau periculos. Vocația anti-democratică e un monopol al dreptei, mai ales dacă un partid sau un politician de dreapta face eroarea să cîștige alegerile. În acest caz, problema mereu reclamată nu e atît cîștigătorul cît cei ce îl susțin. Toți cetățenii cu drept de vot care împing la victorie un candidat de dreapta se demască și sînt imediat reperați de mașina de produs fasciști a progresiștilor. Problema acestei ocupații curente a mass media, a cercurilor politice, a liderilor de opinie și a militanților progresiști e tocmai ușurința cu care decid că grupuri umane mari sînt un rebut și nu trebuie luate în seamă.