Linkuri accesibilitate

Pătratul negru


Perioada stalinistă a pus bazele așa-zisului realism socialist în arta sovietică, o tendință care ar fi trebuit marcată de teme politice „revoluționare” și priza la mase. În schimb, realismul socialist a fost transformat într-un stil grosolan și primitiv, care a dominat mult timp cultura de masă. Toate aceste producții artistice, de la literatură la muzică și pictură, au amintit permanent de o dictatură politică întrupată dintr-un „baroc socialist” îmbibat cu retorică și sterile emfaze stilistice.

Realismul socialist, întipărit în arta sovietică vreme de decenii, a fost la rigoare anti-revoluționar. El n-a făcut decât să împiedice evoluția tuturor formelor de artă și cultură și a fost motivul pentru care majoritatea potențialelor audiențe, de pildă, a rămas surdă la muzica adevărată. Radioul și televiziunea sovietice n-au făcut decât să agraveze problema prin difuzarea unor uverturi pompoase, cântece din anii ’40 și ’50 sau o așa-zisă muzică populară produsă pe bandă rulantă de către menestreli de casă ai perioadei Stalin și Brejnev. În acest context, muzica simfonică modernă a fost rareori auzită, iar în provincie nici atât.

Situația a fost complet diferită, însă, în primii ani ai erei sovietice. Perioada postrevoluționară imediată s-a bucurat, ca oricare alta, de o intensă viață culturală. Noile capodopere ale muzicii de avangardă domestică și occidentală erau auzite deopotrivă la Moscova și la Leningrad, într-un fel cu care rușii nu aveau să se mai întâlnească vreodată. În primii ani postrevoluționari, arta sovietică a fost creată de cei mai talentați reprezentanți ai intelighenției naționale, cea care și avea să fie decimată în anii represiunilor staliniste.

Am mai spus-o și cu alte ocazii, de pildă atunci când am vorbit despre caracterul inextricabil al modernismului rus: printre primii Comisari ai Poporului în guvernul condus de Lenin s-au numărat Anatoli Lunacearski și Gheorghi Cicerin, autorul unei cărți grozave despre Mozart. Tot în acea perioadă, posturile publice sensibile erau ocupate de nume precum Vasili Kandinski, Kazimir Malevici sau Marc Chagall.

Principiile avangardei artistice, care fuseseră ilegale mai tot timpul, au fost recuperate abia în perioada lui Mihail Gorbaciov. Din acest punct de vedere, pentru arta sovietică, gorbaciovismul a reprezentat o continuare a revoluției culturale a anilor ’20–începutul anilor ’30. O revoluție care fusese întreruptă brutal de teroarea lui Stalin și kitsch-ul realismului socialist.

În inima programului social al Revoluției bolșevice se aflase ideea egalității politice și civile. Mesajul revoluției culturale era legat de ideea unei conexiuni etice și a unei unități generaționale plecând de la o memorie culturală împărtășită. Așa cum a fost mai tot timpul cazul în istoria Rusiei, elementele sociale, artistice, etice și estetice au fost inextricabil legate—să privim bunăoară la Alexander Dargomyzhsky sau Modest Mussorgski, compozitorii de secol XIX, ori la filosofi religioși precum Vladimir Soloviov, Nikolai Feodorov sau Pavel Florenski.

Arta rusă n-a fost niciodată artă de dragul artei, ci mereu și mereu subiect extras din viața cotidiană. A fost întotdeauna angajată și moralizatoare. Muzica rusă, spre exemplu, a manifestat mereu o tendință spre conținutul non-muzical, de la muzica programatică a lui Mihail Glinka, Modest Mussorgski și Alexander Borodin, la simbolismul sunetului lui Alexander Scriabin.

„Noi, rușii, suntem singurul popor european care caută, suferă și agonizează; Occidentul se dezvoltă sănătos... și proclamă cultul scobitorii în detrimentul căutării adevărurilor timpurilor noastre”, spunea scriitorul Andrei Belîi pe la 1911. „Există civilizație în Occident; nu există cultură occidentală în sensul pe care îl înțelegem noi”. Aceasta este starea de spirit care a prevalat în rândurile intelighenției ruse în perioada prerevoluționară.

Probabil că obiectivele Revoluției bolșevice în domeniul spiritual au fost cu mult mai complexe decât simplul moto „arta aparține poporului”. Care anume era arta care aparținea poporului? Rusia trecea printr-o revoluție culturală tot atât de mult cât prin cea politică. Această dorință arzătoare de a pune la dispoziția maselor valorile culturale și idealurile morale, de a le face baza comunității umane, a fost adevăratul imbold al epocii. Asta este, până la urmă, ceea ce înțelegeau scriitorul Maxim Gorki, regizorul de teatru Vsevolod Meyerhold sau artistul Kazimir Malevici prin „artă proletară”.

Pătratul negru al lui Malevici, pictat în 1915 și expus la Moscova în 1988 după lungi decenii de obscuritate, a avut un impact enorm asupra dezvoltării artei sovietice în anii prerevoluționari. Ideea Pătratului negru, simbol al abandonării tridimensionalității și imersiunii într-o lume spirituală, a devenit de-atunci un adevărat manifest al atitudinii revoluționare față de artă...

Vezi comentarii

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG