Linkuri accesibilitate

Paul Goma la Radio Europa Liberă, 1978, în dialog cu Noël Bernard (2)


Detaliu de pe un afiș promoțional al editurii Surhkamp din 1972 - „În toamnă la Surhkamp: Paul Goma, un Soljenițîn al României”.

18 martie 1978

La microfon - Sorin Cunea. Stimați ascultători, continuăm astăzi transmiterea discuției dintre Noël Bernard, directorul postului nostru de radio, și Paul Goma. Dacă vă mai amintiți, în prima parte a acestei discuții, scriitorul român Paul Goma a evocat anii copilăriei din satul natal, din Basarabia, refugiul, plimbările de la o şcoala la alta, anii de facultate, prima condamnare la închisoare și, în sfârşit, domiciliul forţat dintr-un sat din Bărăgan. După tre ani şi jumătate de muncă în această aşezare în formă de Seceră şi Ciocan, după această perioadă, începe partea a doua a discuției dintre Noël Bernard și Paul Goma, discuție pe care vă rog să o ascultați în continuare.

Noël Bernard în dialog Paul Goma, Radio Europa Liberă, 1978 (2)
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:49:53 0:00



Noël Bernard: Ce s-a întâmplat după eliberarea din această Seceră și acest Ciocan?

Paul Goma: „... din această Seceră și acest Ciocan. Tocmai asta spuneam că libertatea a fost mult mai grea decât domiciliu obligatoriu. Eu m-am dus, unde părinții mei erau în acel moment, în Raionul Rupea. Ș-am încercat, timp de vreo șase luni de zile, să-mi găsesc o slujbă și n-am reușit. Bineînțeles că nu solicitam slujba de director de Cămin Cultural și nici de activist de partid. Este adevărat că am solicitat un post în învățământ, dar într-un sat izolat în care nimeni nu voia să se ducă. Bineînțeles, nu mi s-a dat. Nici bibliotecar, nici măcar pontator la SMT. Nu am putut. Nu mi se dădea nimic în scris, adică mi se dădea în scris: „Nu se aprobă!”, fără să se motiveze. În eventualele discuții, mi se spunea: „Păi, știi dumneata de ce!” ”

Noël Bernard: Tinicheaua de coadă.

Paul Goma: „Eu aveam stigmatul pe frunte și cu ăsta circulam pin lume liber și ferice. În cele din urmă, la sfaturile unor binevoitori, am părăsit zona Rupea, pentru eram cunoscut: eram băiatul lui cutare, se știa că făcusem închisoare, nu știu ce... Am plecat în altă parte. M-am dus la Buhuși și m-am angajat ca fierar betonist la șantierul Casei de Cultură. Evident, nu aveam o calificare. M-am angajat ca muncitor necalificat. Am lucrat o lună de zile. Treaba mea ce-am mâncat și pe unde am dormit. Nu asta interesează. Interesează, de pildă, că am rupt trei perechi de pantaloni - la fier-beton se rup, se rupe îmbrăcămintea - și când a venit ziua de plată, brigadierul, un băiat foarte bun, mi-a dat exact 127 de lei. Eu am zis:

  • Bine, dar de ce 127 de lei?
  • Pentru că am aflat cine ești! Ești un bandit și n-ai decât să te duci să te plângi unde crezi că te poți plânge, că tot n-o să se uite nimeni în gura ta!

Iar eu am luat cei 127 de lei și am plecat. M-am reîntors la Rupea.”

Noël Bernard: Dar ce interes avea el să vă persecute, având în vedere că nu dădea bani din buzunarul lui?

Paul Goma: „Nu dădea bani din buzunarul lui, dar băga banii mei în buzunarul lui.”

Noël Bernard: Aha...

Paul Goma: „Foarte simplu. Pe atunci încă, în '62, se plăteau încă destul de bine, raportând la veniturile celorlalți, acest gen de munci. După părerea mea, eu aș fi putut să câștig, cel puțin, vre-o mie de lei și n-am câștigat...

Bun. M-am întors la Rupea, unde iar am mai făcut câteva tentative să intru în vreo „slujbă la împăratu' ”, nu am găsit și am cerut autorizație de fotograf ambulant. Nu aveam calificare, dar mi-am adus aminte că știam să fotografiez și am încercat și lucrul ăsta. Și s-a întâmplat cam în felul următor: mi s-a fixat un impozit - nu-mi mai aduc aminte exact, să zicem de vreo 500 de lei pe an -, dat fiind că eram începător, că nu aveam clientelă, că nu aveam aparatură, că eram ambulant. Deci, 500 de lei impozit. Și eu umblam pe bicicletă prin sate și făceam fotografii: la nunți, la înmormântări, la botezuri etc. Lucram foarte rapid, pentru că eu, în ziua următoare, duceam fotografiile și dădeam cu o treime de preț, la un sfert de preț în comparație cu cel de la Cooperativă.

După o lună de zile, mi-a venit o înștiințare de la secția Financiară, că „ dat fiind... ” sau nu știu... „în urma constatărilor făcute pe teren”, se dovedește că am „o clientelă mai bogată și realizez beneficii mai mari”, drept care, mi se fixează impozitul la... cred că a doua oară a ajuns la vreo 5.000 de lei. Ei, m-am gândit. Mi-am făcut oarecare socoteli: rezist, nu rezist? Și am zis: dacă lucrez așa - toată ziua circul, noaptea lucrez fotografiile, a doua zi dimineață le duc - voi rezista, adică voi putea să plătesc suma aceasta. După două săptămâni, mi-a venit o altă înștiințare de la Fisc, cu aceeași formulă: „În urma investigațiilor făcute pe teren, se constată că realizați beneficii mult mai mari...” și mi-a dat un impozit de vreo 12.000 de lei! Drept care, am renunțat și m-am dus și ei mi-au spus: „păi, asta și așteptam, de fapt!” Bun, asta și așteptau... Însă, eu am făcut în continuare fotografii clandestin și, ciudat, nimeni nu m-a turnat. E adevărat că nu mi-am făcut avere, dar mi-am cumpărat niște pantaloni.

Situația în familia noastră se înrăutățise considerabil. Maică-mea fusese internată la Sibiu, diagnosticul era „scleroză în plăci”. Taică-meu se pensionase și el înainte de vreme, tot ca bolnav, deci nu mai erau legați de Rupea, de care nu ne lega, de altfel, nimic. Ne-am hotărât să ne mutăm în altă parte, unde să fie posibilități de... Cum să spun? În industrie, eventual... unde să nu fim cunoscuți. Așa că ne-am mutat foarte rapid la Șercaia, lângă Făgăraș, și aici, am încercat să obțin o slujbă și n-am reușit.

Am lucrat la pepinieră - cu lopata, bineînțeles, nu cu mapa - am lucrat în gara Șercaia la încărcat - descărcat vagoane, am mai făcut fotografii și am mai cântat la trompetă. Știam să cânt la trompetă oarecum. Niște oameni drăguți m-au cooptat în mica lor formație. Cântam o bună parte gratuit pentru Casa de Cultură de la Făgăraș și, uneori, mai cântam și pe bani. Deci, în urma „trompetei”, mi-am mai cumpărat o pereche de pantaloni. În cele din urmă, mi-am dat seama că acolo nu poți să obțin (n.r. o slujbă), pentru că totuși eram cunoscut și în zona Făgăraș, acolo făcuse ultima clasă. Mi-am zis să mă duc undeva unde industria este foarte puternică, într-un oraș mare, și m-am dus la Brașov. Timp de vreo patru luni de zile, mobilizând forțe considerabile de foarte înalt nivel, ca să spun așa - în românește „pile” - și cu mare, cu mare greu am reușit să fiu angajat la fabrica „Rulmentul”, ca controlor tehnic de caritate la secția de Forjă.”

Noël Bernard: Cam în ce an, în '64?

Paul Goma: „'63, să zicem, '63... Unde aveam un salar de șase sute și ceva de lei pe lună. Plăteam camera 300 de lei pe lună - vreau să spun jumătate de pat, pentru că mai stăteam cu un muncitor de la „Steagul Roșu” în pat. Lucram în trei schimburi și controlor tehnic de calitatea la forjă - cei care au lucrat la forjă știu ce înseamnă - înseamnă un foarte mare consum de efort fizic, pentru că piesele erau foarte mari…”

Noël Bernard: Grele?

Paul Goma: „Grele... și trebuiau manipulate. Controlul de calitatea era efectuat la ochi: are crăpături - nu are crăpături, e deformată piesa - nu e… așa, și o mutam din una în alta. De fapt, nu făceam altceva decât făceau muncitorii transportori. Pentru că totuși eram trompetist și am fost cooptat în orchestra uzinei „Rulmentul”, mi s-a făcut o favoare nemaipomenită să fiu transferat la secția „Rectificare”. Aici era mult mai bine, pentru că nu trebuia să fac efortul acela considerabil, salariul a rămas același, tot în trei schimburi, însă acolo am dat peste un maestru „foarte bun”, pe nume Costin, care aflase ce e cu mine și mă… cum să spun? Mă „iubea” în felul următor. Acolo trebuia să măsurăm într-adevăr fiecare piesă. Eu căpătasem o oarecare dexteritate și acopeream... îmi făceam treaba mea în trei sferturi de oră, după care, vreo oră, nu aveam realmente ce face și, neavând ce face, mă duceam pe lângă mașinile muncitorilor, mașinile de rectificat, și priveam, și discutam, cu intenția de a mă califica pe una din mașinile de rectificare. Ei, treaba asta în România nu este permisă. Atunci când nu ai ce face, trebuie să dai impresia că faci ceva. „Fă-te că muncești și ne facem că te plătim!” Eu nu puteam să înțeleg acest lucru, atunci acest maestru Costin mă „iubea” în felul următor, zicea: „Ai terminat de măsurat piesele? - Da.” În afară de faptul că uneori îmi băga piese rebut în cărucioarele cu piese controlate și... de aicea - scandal, îmi zicea: „Uite, muți tiva asta de piese de aici dincoace, la doi metri”. Și eu întrebam: „Dar de ce?” Eu credeam că am dreptul să știu care este finalitatea acestui act. „Da nu e treaba ta! Eu ți-am dat ordin să faci asta!” Bun. La început, am crezut că într-adevăr trebuia să fac acest lucru. Am mutat piesele și inelele de rulmenți - se fac așa în stive foarte frumoase de privit, dar mult mai dificil de construit - le-am mutat. După ce am terminat, maestrul mi-a spus să le iau și să le mut la loc. Eu eram obișnuit cu asemenea „muncă” și am refuzat. De aici - ceartă, de aici - îmbrânceală și concediere... și am plecat și de la „Rulmentul”.

Iarăși pepiniera de la Șercaia, iarăși gara - vechea mea salvare. De asemeni, printr-o mare concentrare de forță, oameni binevoitori și cum se cade, care au depus eforturi - și nu exagerez - ca să fiu angajat secția de Gospodărie Comunală din Făgăraș la Salubritate, dar am fost folosit la Serviciul Tehnic - făceam... în sfârșit, devize, măsurători pentru instalații de gaze, de electricitate și de canalizare, unde am fost plătit „cu luna”. N-am fost plătit destul de bine, dacă-mi amintesc, vreo 800 de lei, și lucram numai dimineața. Evident, făcând naveta. Pe atunci, stăteam... părinții mei stăteau la Vad. Și în această disperare, situație disperată, pentru că nu vedeam niciun fel de ieșire... Nu mai puteam nici să scriu, pentru că timpul îmi era ocupat cu naveta, cu... poveștile astea, a picat, din senin, decretul lui Ceaușescu din '65, care permitea foștilor pușcăriași să își reia studiile.”

Noël Bernard: Deci, s-ar putea spune că în 1965, când a intervenit acest decret a lui Nicolae Ceaușescu, aveați o pregătire aproape ideală, s-ar putea spune, pentru un scriitor. S-a spus de multe ori că un scriitor e bine să aibă o experiență de viață cât mai variată, fiindcă, în fond, când scrii, scrii din ceea ce ai adunat în tine, nu din aer. Și cu cât ai adunat mai multă experiență de viață în tine, cu atât, în fond, ai o bogăție mai mare, pe care ai s-o poți exploata ca scriitor. Ați fi de acord că, din acest punct de vedere, scriitoricesc, această experiență de viață v-a fost utilă, oricât de grea ar fi fost din punct de vedere personal.

Paul Goma: „În momentul de față, eu n-o mai ca „utilă”, pentru că îmi dau seama că m-a marcat pentru totdeauna și chiar m-a... cum se zice: nu mai pot ieși din ea! Eu am făcut eforturi să mai scriu și despre altceva, și altfel, dar oricâte eforturi făceam - tot acolo ajungeam, tot la închisoare, tot la arestări, tot la mizerie, tot la Colectivizare, tot la...”

Noël Bernard: Păi, cred că această experiență într-o țară în care literatura ar fi fost... ar fi existat în condiții de libertate, ar fi putut să fie extraordinar de utilă, fiindcă, în fond, mă pot gândi la o serie întreagă de scriitori din Occident, care au avut experiențe similare - nu aceleași, dar similare - și care, în condiții de libertate, au putut să le exploateze în scrierile lor și să-și asigure un succes considerabil cu ele.

Paul Goma: „E adevărat. Această experiență am câștigat-o noi, cei din Est, împotriva voinței noastre, dar o avem. Este un material enorm și extraordinar, din punct de vedere al calității, nu numai pentru literatură, ci pentru o producție artistică. Însă, s-a dovedit mai târziu că toate îndemnurile lui Ceaușescu, din momentele lui „bune”, adresate scriitorilor și artiștilor: „Fiți curajoși!”,„Noi nu avem ce ascunde!”, „Noi înșine condamnăm cu vigoare exagerările!”...în sfârșit, „crimele trecutului, ale perioadei staliniste” au fost doar niște vorbe. ”

Noël Bernard: pentru el... Adică, el a putut s-o facă, dar nu alții.

Paul Goma: „El a putu s-o facă, a putut să critice, el a putut să fie violent, dar el și numai el! În momentul în care eu, ca un naiv, am scris cărțile cu închisoare (și pot să spun, într-un pur stil realist-socialist - mi-e rușine, nu mi-e rușine, o spun - adică, după o rețetele pe care le-am învățat la Școala de Literatură și urmând îndemnul șefului statului) ei, în acel moment, nu a mai fost voie, pentru că... desigur, în primul rând, există un monopol al adevărului - pe care-l deținea șeful statului și, eventual, colaboratorii săi apropiai - și aceste adevăruri (dureroase, nedureroase - nu contează) nu au voie să le rostească alții și cu atât mai puțin artiștii.”

Noël Bernard: Deci, să revenim, dle Goma, la anul 1965, momentul în care a apărut decretul care permitea foștilor deținuți să-și continue studiile.

Paul Goma: „Mda... A fost un entuziasm general printre deținuți, chiar printre cei destul de în vârstă și destul de obosiți ca să se mai gândească la o reluare a studiilor. Și, totuși, au fost oameni care aveau 50, unii 60 de ani, care aveau în spinare câte 15-18 ani de închisoare, care, cel puțin, au încercat să-și reia studiile. În toamna aceea, - mi-o amintesc foarte bine, pentru că toamna aceea era pregătită cumva și din punct de vedere literar - în acea toamnă, nu știu dacă atunci apăruseră... oricum eu, ajuns la București, am citit niște volume de proză, care mi s-au părut extraordinare și ca o întărire a promisiunii că va fi mai bine. Îmi amintesc de un volum de povestiri ale lui Ion Băieșu, de un volum de povestiri ale lui D. R. Popescu... Am impresia că tot în perioada aceea de timp (sau poate cu un an mai târziu, dar n-are importanță, tot atuncea a fost), Bănulescu cu „Iarna bărbaților”. Fusese explozia ceea formidabilă de poezie - că poezia a dat tonul...”

Noël Bernard: Și de talente!

Paul Goma: „De talente și nu numai de talente, ci și de talente exprimate, adică era poezie de bună calitate! Era... Cum să spun? Era plăcut, era încurajator, era oxigen. Se putea respira, se putea discuta, aveam ceva în față, nu ni se închisese complet orizontul. Îmi amintesc, eram în legătură cu colegi mei de închisoare, colegi de DO și chiar cunoștințe prin cunoștințe - foarte, foarte mulți dintre ei și-au reluat studiile. Unii prin reînmatriculare, alții prin noi examene de admitere. Acuma, eu din punct de vedere legal, aveam dreptul la reînmatriculare, pentru că, în momentul arestării, eram anul întâi și era o lege care glăsuia acest lucru. Deci, eu puteam reintra fără examen și fără niciun fel de piedică în anul trei la Filologie, eventual, să mă interesez dacă aveam nevoie să dau niște diferențe. Dar, ciudat sau neciudat, eu am fost printre foarte puținii - nu îndrăznesc să spun că am fost singurul - căruia nu i s-a aprobat reînmatricularea. Lucru nu m-a supărat... foarte tare.”

Noël Bernard: Care a fost motivarea?

Paul Goma: „Nu, nu mi s-a motivat.”

Noël Bernard: Fără motivare?

Paul Goma: „Știi dumneata?” - acest răspuns... Și m-am prezentat ca... Am dat examen de admitere în anul întâi la Filologie în București. Am dat, l-am luat, am luat și bursă, am intrat și în căminul studențesc. Deci, deși aveam 30 de ani, pentru părinții mei eram tot un copil. Părinții mei erau fericiți că copilul lor de 30 de ani într-adevăr intrase la faultate, avea bursă și avea și cămin. Deci, iată că era bine.

Căminul pe atunci era în blocul Carpați, foarte aproape de Universitate. După vreo lună de zile de viață în cămin, am primit vizita unui individ cu mutră tipică de securist, care m-a luat foarte din scurt: „Cum de-am îndrăznit eu să rup „Scânteia” de la avizier?” Eu nu știam despre nicio „Scânteie” de la niciun avizier. I-am cerut lămuriri.

- Las' că te știu noi pe tine, banditule, că tu intenționat ai intrat în cămin ca să instigi și pe ceilalți studenți, care sunt niște tâmpiți și niște tineri cruzi să facă rele!

- Ce rele, dle?!

- Păi, uite că la etajul cutare există un avizier, la avizierul acela în fiecare zi se etalează „Scânteia”. Ieri, a fost un discurs al tovarășului Ceaușescu și cineva l-a rupt.

- Bine, dacă cineva l-a rupt, de ce neapărat Goma să-l fi rupt?

- Pentru că numai tu puteai să-l rupi sau numai tu puteai să-i strigi pe ceilalți să-l rupă!

M-am disculpat. N-am fost crezut, dar a rămas așa, în suspensie. Mărturisesc că nu mi-a făcut mare plăcere acest lucru și, deși nu aveam mijloace materiale - pentru mine bursa și căminul erau un lucru extraordinar -, a trebuit să discut cu părinții și să mai „ciupesc” un ajutor de la ei ca să-mi iau o cameră în oraș. Ca să nu mai fiu la cămin și să fiu acuzat de „instigare”, eram sătul cât „instigasem” până atunci.

În partea a doua a anului întâi, a apărut frumosul băiat care se numește Mircea Achim și pe care îl cunosc și studenții din acea perioadă și scriitorii din această perioadă, pentru că el în perioada aceea se ocupa de studenți și pe urmă, pentru că a dat dovadă că se pricepe, a fost translat să lucreze cu scriitorii. Pe atuncea cred că era locotenent. Mircea Achim a vrut, nici mai mult nici mai puțin, decât să își facă un foarte bun turnător în facultatea de Filologie. El mi-a spus deschis că eu îndeplineam toate condițiile: eram mai în vârstă, mai copt, puteam să-i trag de limbă pe studenții mai tineri și naivi și să aflu ce zic, în același timp, mulți dintre actualii („actualii” de atunci) asistenți, conferențiari îmi fuseseră colegi în prima studenție, deci eu putea să discut... ”

Noël Bernard: Aveați acces pretutindeni.

Paul Goma: „Și cu amenințări, cu promisiuni, cu șantaj... Între timp, murise taică-meu. Maică-mea rămăsese paralizată, într-o situație disperată în satul acela. Eu intenționam s-o aduc într-un spital și șantajul a fost spitalul. „Dacă faci ce zicem noi, totul o să fie bine, ți-o internăm în spital, îți dăm și-o garsonieră!” - exact așa, mi-au promis și o garsonieră, pentru că stătea într-un pod - și, în general, „o să mă bucur de toate avantajele societății”... nu știu dacă începuse să fie „multilaterală” de pe atunci, dar oricum...”

Noël Bernard: ...socialistă era.

Paul Goma: „Eu am rezistat o vreme, dar nu foarte mult, și am fugit, pur și simplu, de la facultate, adică am abandonat, nu m-am mai dus la facultate. Da, o dezertare, dar îmi era imposibil să mai stau în acele condiții.

Din fericire, începusem să public. Din fericire, începusem să public și să și câștig ceea ce publicam la revistele pentru copii. Scriam povestiri, reportaje cu caracter istoric, „de inițiere în istorie”, am făcut și niște reportaje pentru „Contemporanul” pe teme muncitorești, sindicale, profesionale, oricum pentru nevoile mele aveam destui bani de buzunar. Am reușit totuși, fără ajutorul neprecupețit al Securității, s-o internez pe mama mea într-un spital de lângă București, unde puteam să mă duc de două - trei - cinci ori pe săptămână. Am început să public și în revistele literare, cu mare greu, cu foarte mare greu, pentru că abia în '66... (Manuscrisele mele zăcuseră... eu le trimisesem manuscrise încă înainte de a veni la București.) Am fost publicat pentru prima oară de „Luceafărul”, de Eugen Barbu. La începutul lunii decembrie '66. Pe atunci, Eugen Barbu era un om cum nu se poate mai deschis și mai necesar. Erau un om care știa gazetărie și știa cum se lansează un debutant. Eu nu eram primul și n-am fost nici ultimul pe care el a știut cum să-l lanseze, adică prima povestire a publicat-o la începutul lunii decembrie. În numărul imediat următor, mi-a mai publicat o povestire. După două alte săptămâni, încă o povestire. La începutul anului următor, mi-a dat un premiu al revistei. După care, am putut să colaborez cu oarecare regularitate.”

Noël Bernard: Deci, se poate spune că, pe vremea ceea, cel puțin, Eugen Barbu avea o părere bună despre talentul dumneavoastră și se purta frumos în relațiile personale?

Paul Goma: „Da, să zicem că da, însă, sigur că da, părerile se schimbă. Talentele pot să se „învechească”, oamenii pot să se „urâțească”... și, deci, opiniile despre ei se pot schimba. Dovadă că, în momentul de față, nu numai că nu mă tolerează, ci m-a și scos din literatură.”

Noël Bernard: Am și spus „pe vremea aceea”.

Paul Goma: „Pe vremea aceea, da. Între timp... de fapt, chiar de când am ajuns la București ca student și am avut cămăruța mea în pod, pe strada Petofi, lângă Piața Filantropiei, începusem să scriu romanul care va deveni OSTINATO. L-am predat în '67 editurii de pe atunci, care se numea Editura pentru Literatură și Artă. Mai târziu, am predat un volumaș de povestiri care avea să apară în '68, dar OSTINATO niciodată.”

Noël Bernard: Care a fost soarta lui OSTINATO în România?

Paul Goma: „Neplăcută, dar și instructivă pentru mine, pentru că eu spun că am învățat să scriu, luptându-mă să public această carte, pe care am scris-o, cred că de vreo 16 ori.”

Noël Bernard: Din cauza cenzurii?

Paul Goma: „Din cauza cenzurii. Deci, am predat-o în '67. Au început să-mi vină obiecții. Ba că e prea apăsat pasajul cu închisoarea, ba că amintesc de sași, ba că e prea tare acolo cu Colectivizarea și așa mai departe. La început, bineînțeles, ca un scriitor ascultător, eu suprimam ceea ce ei sugerau să suprim, mai îndulceam ceea ce ei sugerau să îndulcesc, însă, cu timpul, când mi-am dat seama că, de fapt, această „muncă cu scriitorul” nu este în vederea publicării, ci doar așa, pentru a face să treacă timpul și scriitorul să se descurajeze, am început să fac nu numai ce n-ar fi drit lectorii, ci chiar mai mult, de fapt, ei îmi atrăgeau atenția unde să apăs. De pildă, dacă îmi făceau obiecții în legătură cu Colectivizarea, știam că aceea doare și în viitoarea variantă o amplificam, mai găseam noi fapte... în sfârșit, cam așa a fost. Am mers târâș, grăpiș. Totuși, într-o fază, prin '70, cu un oarecare ajutor din partea Uniunii Scriitorilor, care se decisese totuși să facă ceva pentru mine, am acceptat să suprim o foarte mare bucată din roman, pentru că mi se promisese că va apare. Am suprimat-o și ajunsesem la discuția dacă în locul bucății care lipsește șiruri de puncte-puncte fără paranteză sau în paranteză. Manuscrisul a primit „viza E”, deci un pas înainte spre publicare, se făcuse coperta, se discuta, știu eu, corpul de literă, tiraj și așa mai departe și, brusc... nu chiar brusc, adică după două zile după această discuție, am fost chemat de directorul editurii, care mi-a spus că cartea nu se va mai publica, că nu e în puterea lor să înfrunte această decizie, nu de la ei a venit și, deci, nu au nicio putere. Desigur că aveam să aflu foarte curând că OSTINATO a fost o victimă a „Ușii”. Trebuie să mă explic. OSTINATO a fost prima cate pe care am predat-o, „Ușa” a doua. Am predat „Ușa” în sfârșitul iernii 1970, la proaspăt înființata editură „Cartea Românească”. Cartea a fost trimisă la cenzură, însă la cenzură nu fusese nimeni din partea editurii să discute cu cenzorii. Prietenul meu Ivasiuc nu citise cartea, a promis că o citește, a citit-o și mi-a comunicat mie în mod foarte civilizat că ii pare rău dar cartea i se pare proastă.”

Noël Bernard: El o citise din partea editurii?

Paul Goma: „ El o citise din partea editurii, da, editorii „Cartea Românească”. Evident, la o asemenea obiecție, autorul n-are ce să spună: „Ba e bună!”. Totuși, pentru că ceilalți redactori, și directorul, chiar și Gafița, hotărâseră să trimită cartea la cenzură însemna că o considerau totuși , dacă nu genială și nici foarte bună, cel puțin, publicabilă. O împrejurare nenorocită a provocat iritarea lui Ivasiuc, care confundând punctele de vedere, într-o discuție privată, care a devenit, să zic, națională, a spus, în lipsa mea, după ce eu plecasem de la acea discuție că, de fapt, personajul cutare din cartea ușa, Florica, de pildă, este copiată după personajul Elena Ceaușescu, iar personajul cutare, soțul activistei, personajul din carte, ar fi, de fapt, Ceaușescu, și că eu am scris o carte „cu cheie”. Asta a fost destul ca să-mi decidă soarta, adică ca s nu m ai public absolut nimic din acel moment până în primăvara acestui an, când am publicat cele 17 rânduri în legătură cu cutremurul.”

Noël Bernard: Din acel moment, nu a apărut nimic semnat de Paul Goma - nici în editură și nici în publicațiile literare?

Paul Goma: „Absolut nimic, cu o excepție, o traducere din Faulkner, unde eu eram co-traducător și în legătură cu care au fost multe și lungi discuții dacă să apară numele meu sau să semnez cu un pseudonim. A apărut totuși, însă într-un moment când eu eram în prima mea călătorie în Occident.”

Noël Bernard: În fond, nici Florica și nici soțul ei nu erau copiați după soții Ceaușescu sau după ...

Paul Goma: „Bineînțeles. Acuma, n-aș avea niciun motiv s ascund adevărul, dac-ar fi fost. Nu știam amănunte sau, în sfârșit... și nu intenționasem să fac un „roman cu cheie”, vizându-i pe soții Ceaușescu. Adevărul însă este altul, că, trecând timpul, deci după ce s-a declanșat această calomnie și reprimarea, am aflat cu stupoare că într-adevăr Elena Ceaușescu, ca activist de partid în campania de Colectivizare, făcuse cam așa cum făcuse personajul meu, Florica, dar, să mă ierte Dumnezeu!, eu nu mai sunt de vină în cazul ăsta.”

Noël Bernard: Da, e un lucru de care ați aflat după ce ați scris cartea și nu înainte. Acuma, în momentul când v-ați văzut toate căile închise spre publicare în R, probabil că atunci a încolțit în mintea dumneavoastră ideea de a încerca să vă publicați cărțile în străinătate?

Paul Goma: „Nu. Nu este exact. Eu am trimis manuscrisul nu atunci când mi-am văzut toate căile închise, ci cu mult înainte, când exista această libertate de a-ți trimite manuscrisele în străinătate. Deci, eu mi-am trimis manuscrisul prin '68.”

Noël Bernard: Nu era niciun fel de crimă să publici, dimpotrivă...

Paul Goma: „Nu era niciun fel de crimă. Scriitorii care circulau se duceau cu manuscrisele lor, nimeni nu-i întreba de sănătate. E adevărat că asta nu a durat foarte mult timp, însă - nu, nu în momentul acela. Desigur că în clipa în care... de fapt, trebuie să spun un lucru că eu niciodată nu mi-am văzut căile închise. Nici în momentul de față., adică eu n-am renunțat la gândul că voi publica peste un an sau peste zece, sper că mai trăiesc, în România sau în românește, cu atât mai puțin în urmă cu câțiva ani, când erau oarecare semne că totuși voi publica. E adevărat că era și speranța că, în sfârșit, Ceaușescu, căruia mă adresasem în atâtea rânduri...”

Noël Bernard: În legătură c ce?

Paul Goma: „În legătură cu această calomnie.”

Noël Bernard: Aha.

Paul Goma: „Să se lămurească odată. Eu eram pedepsit înainte de a se fi constatat dacă sunt sau nu vinovat.”

Noël Bernard: Ați primit vreun răspuns la apeluri?

Paul Goma: „Nu, niciun fel de răspuns, ci numai răspunsuri...”

Noël Bernard: ...prin intermediari?

Paul Goma: „Nu, nu prin intermediari, prin acțiuni împotriva mea. De pildă, un răspuns îl consider interzicerea cărții OSTINATO. Un alt răspuns îl consider scandalul provocat - bine, Ambasada română a fost un instrument - în urma, ordinului de la București de a se retrage de la Târgul de Carte de la Frankfurt in 1971. Tot un răspuns a fost tentativa de a mă da afară din partid.”

Noël Bernard: Cred că ar trebui să reîmprospătăm memoria ascultărilor și să subliniem că ce s-a întâmplat în 1971 la Târgul de Cărți din Frankfurt este că România și-a retras pavilionul ei în momentul în care cartea dumneavoastră a apărut în standul editurii SUHRKAMP.

Paul Goma: „Da, eu eram pe atunci în țară, exact cu un an mai târziu, când mi-a apărut a doua carte, la aceeași editură și a fost expusă la același Târg de carte - nu s-a întâmplat nimic. Nu s-a întâmplat nimic. 08:51 Sunt convins că nici în '71 nu s-ar fi întâmplat niciun fel de scandal dacă românii nu ar fi fost atât de nesăbuiți să-l provoace ei.”

Noël Bernard: Dar cred că este aicea clar că a fost vorba de o acțiune împotriva lui Paul Goma, pentru se producea într-un moment în care, în fond, se vorbea de mărirea prestigiului României peste hotare, prin publicarea autorilor români prin străinătate și fiecare își făcea... se mândrea cu faptul că a fost publicat în străinătate și, după cum ați spus, o serie întreagă de scriitori umblau cu manuscrise în bagaje și băteau la ușile editorilor ca să fie publicați. Or, iată, un scriitor român, Paul Goma, care era publicat de SUHRKAMP și, în semn de protest, România își face bagajele și pleacă de la Târgul de Carte de la Frankfurt. Deci, era o acțiune îndreptată specific împotriva lui Paul Goma.

Paul Goma: „Și o altă acțiune o consider... faptul că mi s-a dat pașaportul în mai '72, un pașaport pe care eu nu-l cerusem, cu totul întâmplător, nu-l cerusem. Eu cerusem înainte, de vreo cinci-șase ori, un pașaport ca să mă duc în străinătate, invitat fiind de diferite organisme, nu mi se aprobase și în mai 1972 am fost chemat la Uniunea Scriitorilor și președintele de atunci, Zaharia Stancu, mi-a cerut două fotografii. Pașaportul l-am primit foarte repede. Mi-am dat seama că este o... că intenția este de a mă trimite în străinătate...”

Noël Bernard: De a scăpa de Goma!

Paul Goma: „...de a scăpa de mine. Eu voi rămâne acolo. Mi-au trimis și nevasta după trei-patru luni de zile. Eu am vorbit la Europa Liberă. Am mai scris două cărți jumate. Am imprimat pentru Europa Liberă două cărți, mi se pare, și m-am întors. E adevărat că mă temeam că nu voi fi primit, dar, la graniță, nu m-a oprit nimeni, însă am găsit peisajul total schimbat, peisajul în ceea ce mă privea și mă interesa pe mine. Nu vorbesc de faptul că dăduseră afară de la „România Literară”...”

Noël Bernard: ...unde aveați o funcție de redacor.

Paul Goma: „Da, eram redactor acolo, însă trebuie să spunem, pentru cei care nu cunosc realitatea că scriitorii trăiesc foarte prost în R, că dacă s-ar face socoteala ce venituri au ei împărțiți pe lună, s-ar speria până și, să zicem, țăranii colectiviști, care în România sunt cel mai prost plătiți în momentul de față. Cititorul român care nu știe ce se întâmplă acolo, în mediul scriitoricesc, află că Ben Corlaciu este dator o sută și ceva de mii de lei. Omul spune: „Ia uită-te, dle, eu lucrez de-mi ies ochii din cap și câștig atâta pe lună și ăla, una scârța-scârța pe hârtie are numai datorii o sută și ceva de mii de lei!”, da nu se gândește că acele o sută și ceva de mii de lei sunt niște avansuri pentru o carte care a fost lucrată, dar care n-a fost publicată, să zicem. Și aceste avansuri se întind pe 5-10-15 ani. Ia să împartă o sută douăzeci de mii la 15 ani să vadă ce venituri are acel scriitor pe lună. Voiam să spun în legătură cu asta că nu am fost foarte supărat pentru faptul că am fost dat afară de la „România Literară”, pentru că mulți scriitori așteptam la coadă... Sunt mulți. Sunt mult prea puține slujbe pentru scriitori și, deci, eu plecând era normal eu să cedez și altuia. Bun. Asta a fost un lucru pe care l-am acceptat, n-a ost niciun fel de supărare, dar nu numai că nu mi s-au publicat cărțile - eu speram că într-o „bună zi mi se vor publica - ci mi s-a interzis să semnez chiar și traduceri. Și nu numai mie mi s-a interzis să semnez traduceri, ci chiar și soției mele, ceea ce a devenit mai jenant, pentru că aceasta era singura noastră sursă de venituri. Aicea s-au găsit și complici, adică dintre bunii noștri scriitori, care au acceptat cu voioșie să participe la această represiune materială. Nu-i numesc... din jenă.”

Noël Bernard: Au participat 13:13 cum, dle Goma?

Paul Goma: „Au participat dând sugestii. Au participat sfătuindu-mă să accept așa cum este situația sau, pur și simplu, nedându-mi explicații. Aș da un exemplu. Soția mea are diplomă de traducător. A dovedit că știe să traducă. I s-au publicat câteva cărți. Făcusem un contract pentru trei romane de Balzac. Le-am predat la o editură, însă pentru că la editura aceea se provocase un scandal cu o traducere de a mea din Mishima, care, până la urmă a apărut ca traducător... numele meu a dispărut ca traducător de pe acea carte. Directorul mi-a sugerat să mă mut la altă editură, adică soția mea și cu mine să ne mutăm la altă editură cu traducerea, pentru că, nu-i așa, toate editurile au un plan comun, că editura pe care o conducea era supraaglomerată, iar editura cealaltă, știa precis, are un loc gol. Eu naiv în continuare, nu mă mai vindec niciodată, am luat , pur și simplu, manuscrisele și le-am dus dincolo. Dincolo, nu mi le-au primit încă, iar de unde plecasem mi-a venit numai decât o scrisoare, formulată în termenii următori: 14:35 pentru că ați retras traducerea de la editura noastră, editura noastră se socotește liberă de orice angajament și contractul este rupt, iar editura la care m-am mi-a dat un asentiment verbal... ”

Noël Bernard: ...nu le-a primit.

Paul Goma: „'40 De pildă, iată... Și editura este condusă de un scriitor, pe nume român Munteanu.”

Noël Bernard: S-a descurcat.

Paul Goma: „S-a descurcat foarte bine. ”

Noël Bernard: 15:06 Acuma, din ce-ați trăit, dle Goma, în această perioadă? V-ți întors în țară în 1972, ați primit, cred, câtva timp, sume ce vi se cuveneau în urma publicării cărților dumneavoastră în străinătate, dar, bineînțeles, nu din aceste sume ați putut să trăiți între 1972-1977.

Paul Goma: „Da, nu în acestea ne-am rezemat. A fost o sumă de franci francezi, împărțită în douăsprezece luni, pe care am stricat-o, pentru că venea la Banca de Comerț Exterior, o primeam în bonuri pentru magazinul de bunuri care se vindeau cu valută. Ca orice român, doritor să fumeze o țigară americană, să bea, la Paști sau la Crăciun, o sticlă de whisky, având și o soție care, întâmplător sau nu întâmplător, voia și ea un parfum... Iată cum s-au dus banii noștri! De fapt, nu am înțeles...”

Noël Bernard: ...nimic din ei. Da.

Paul Goma: „...aproape nimic din ei. Puținii bani din care ne-am întreținut au fost... cea mai mică parte au fost din ceea ce am câștigat noi cu câteva traduceri.”

Noël Bernard: Anonime?

Paul Goma: „Semnate de nevastă-mea, care are alt nume, și, ce să fac? Am fost întreținut de socrul-meu. Întâi, am fost doi, două persoane întreținute de socru, după aceea am devenit trei, pentru că mis-a născut copi16:37 copilul, acum doi ani de zile.”

Noël Bernard: în această situație, dle Goma, ajungem în primăvara lui 1977, ajungem la carta '77, rezultat, fără îndoială, al Conferinței de la Helsinki, anticipând, probabil, conferința de la Belgrad, drepturile omului devin la modă, ca să mă exprim așa, se descoperă drepturile omului și într-adevăr, un grup de intelectuali și nu numai intelectuali cehoslovaci , semnează acel document remarcabil, Carta '77 pe care muncitorii cehoslovaci au trebuit să-l condamne fără să-l poată citi. Care a fost reacția dumneavoastră la această situație și ce v-a îndemnat să scrieți acea scrisoare, adresată lui Pavel Kohout?

Paul Goma: „Momentul în care s-a cunoscut la noi Carta '77 a fost un moment în care eu am fost de multă vreme izolat, complet izolat: și de scriitori și de ne-scriitori, pentru că prieteni foarte mulți n-am avut, însă din momentul în care m-am întors din străinătate și am fost , pur și simplu, eliminat din viața literară, oamenii au început să mă ocolească, după care, am început să-i ocolesc și eu pe ei ca să nu le fac rău. Deci, în acest început de an, eram cu totul și cu totul izolat. Am auzit, evident, de la Europa Liberă, de mișcarea cehilor și slovacilor și de această formidabilă expresie a nemulțumirii lor, nemulțumirea care și propunea ceva în loc. Desigur, m-am gândit cu tristețe că la noi, în România, deși situația este foarte asemănătoare, minus - trupele rusești, că nimeni nu se găsește să facă acest lucru. Mă așteptam ca și în România - ca și în celelalte țări, ca și în Polonia, ca și, pe vremuri, în Ungaria - scriitorii de vază, scriitorii cu suprafață, scriitori cu greutate, intelectualii - să ia inițiativa unei asemenea acțiuni, care nu era o acțiune de răsturnare a guvernului, ci tocmai de obligare a guvernului de a fi consecvent cu sine însuși, cu obligațiile pe care și le luase. Sigur că îmi doream, dar nu am așteptat foarte mult ca să aud că... cine să zic? Geo Bogza, de pildă, sau Eugen Jebeleanu a început o asemenea acțiune, pentru că știam că ei n-au făcut-o niciodată, n-o fac în momentul ăsta și n-o vor face niciodată. în singurătatea în care mă aflam, mi-am făcut mai multe planuri, în eventualitatea că găseam și alți aderenți, concepusem un text ca din partea mai multora și am încercat să contactez pe oamenii despre care știam că au cam aceleași probleme ca și mine, scriitori. Mărturisesc că în acel moment nu m-am gândit niciodată să mă adresez altor categorii decât scriitori. Funcționa și la mine prejudecată că scriitorii trebuie să fie în față totdeauna. M-am adresat câtorva scriitori care m-au refuzat, nu net, ci moale și definitiv. Că nu e momentul, că nu se face, că mi-e frică, am copii, am cărți de publicat - ceea ce, desigur, erau niște motive foarte serioase. Într-un moment din ăsta de disperare, i-am scris lui Kohout, mi-am asumat răspunderea aceasta, dar nu aveam încotro. Știam că este caraghios ca eu, o singură persoană, să scriu unui grup constituit și unui grup atât de serios ca cel care a inițiat Carta '77, dar simțeam că nu se poate face altceva. Și pentru că nu am vrut să mă adresez Cartei, o persoană adresându-mă Cartei, am luat dintre inițiatori pe cel pe care îl știam mai bine, nu personal, ci din cărțile lui pe Pavel Kohout, și m-am adresat, să zic așa, ca de la scriitor la scriitor - scrisoarea pe care postul dumneavoastră difuzat-o. Am împărțit-o unor diplomați. A fost transmisă presei, a fost difuzată. După aceea, i-am scris, tot așa, în disperare și în singurătate, i-am scris lui Ceaușescu. Evident, nu speram că voi putea semna împreună cu Ceaușescu o Scrisoare de adeziune la Carta '77, dar mă gândeam că, poate, prin această obrăznicie, ii voi putea provoca pe concetățenii mei să facă ceva. Nu am avut semne, dar nici nu pot spun că nu ar fi fost, pentru că, imediat, s-au întâmplat alte lucruri. I-am cunoscut pe fiul și mama Manoliu, niște disperați care voiau cu orice preț să plece, care mai cunoșteau, la rândul lor, alți oameni care voiau să emigreze. Ne-am gândit la o acțiune comună. Eu am prezentat un text ca din partea noastră, a celor opt, text care a fost găsit prea violent. Am acceptat orice alt text, făcut de oricine altcineva, cu condiția să fie în legătură cu drepturile omului și l-am semnat în ordinea alfabetică și l-am dat publicității. ”

Sorin Cunea: Stimați ascultători, întrerupem aici cea de-a doua parte a discuției dintre NB , directorul postului noștri de radio și scriitorul Paul Goma, invitându-vă să ascultați continuarea săptămâna viitoare, în aceeași zi, la aceeași oră.

Aici Radio Europa Liberă.

***

[Sursa: Hoover Institution, RFE/RL Romanian Broadcasting Department records, Radio Free Europe/Radio Liberty (RFE/RL) broadcast records, Record Nr. 2000c120.5553]

XS
SM
MD
LG