În galeria liderilor leniniști români, Paul Niculescu-Mizil (1923–2008) ocupă o poziție aparte: născut în anul 1923, provenind din mediul ilegaliștilor, a aderat la PCR din motive deopotrivă biografice și intelectuale.
Tatăl său, Gheorghe Niculescu-Mizil, a fost unul dintre militanții perioadei clandestine provenit din vechea mișcare socialistă. Mediul familial al tânărului Paul era unul îmbibat de lecturi marxiste, leniniste și staliniste, dar și de idealurile unui socialism încă legat de numele atâtor figuri marcante exterminate în perioada Marii Terori în URSS (Timotei Marin, Alexandru Dobrogeanu-Gherea, Ecaterina Arbore, Christian Rakovski, Elena Filipovici).
În anii ’50, Paul Niculescu-Mizil a devenit una dintre stelele urcătoare ale aparatului ideologic al PCR. Apropiat de Leonte Răutu, bucurându-se de simpatia lui Gheorghiu-Dej, a devenit prorector, apoi rector al Școlii Superioare de Partid „Ștefan Gheorghiu” (instituție ce a funcționat în paralel în timpul „obsedantului deceniu” cu Școala Superioară de Științe Sociale „A.A. Jdanov”).
Asemeni atâtora dintre colegii săi de generație, tânărul Mizil a îmbrățișat cu fervoare tezele staliniste, identificându-se cu ideologia oficială a PMR (ne amintim că, după 1955, Imnul de stat afirma: „Înfrățit fi-va veșnic al nostru popor/Cu poporul sovietic eliberator”, iar imnul neoficial al partidului, ale cărui cuvinte fuseseră scrise, dacă nu mă înșel, de Mihai Beniuc, glorifica „acel Octombrie leninist/ce și la noi e temelie/ Pentru Partidul Comunist”).
Asemenea altor ideologi, a plătit și el un greu tribut sufocantei ortodoxii staliniste (a se vedea unele dintre scrierile sale din acea perioadă). La sfârșitul anilor ’50, Niculescu-Mizil devenea mâna dreaptă a lui Leonte Răutu în cadrul Direcției Propagandă și Cultură a CC al PMR, fiind șeful secției de propagandă (relațiile dintre cei doi erau extrem de strânse, iar atunci când Răutu se muta pe strada Turgheniev, în imediata vecinătate a lui Gheorghiu-Dej, familia Niculescu-Mizil, cu numeroșii săi copii, se instala în vila lăsată liberă de Răutu, pe strada Londra).
Celălalt adjunct din epocă al lui Răutu era Pavel Țugui, responsabil cu domeniile științei și culturii, despre ale cărui amintiri, de asemenea, am avut prilejul să mai scriu. Țugui era eliminat în 1960 sub acuzații despre care doar el, ajuns azi la aproape 100 de ani, ne mai poate spune cât erau de reale. Probabil că, de fapt, debarcarea sa era rezultatul repetatelor confruntări cu Leonte Răutu legate de reabilitarea unor figuri importante ale culturii naționale, victime ale stalinismului dezlănțuit din anii ’50.
Oricum ar fi stat lucrurile, este limpede că Pavel Țugui și Paul Niculescu-Mizil propuneau o viziune mai puțin vehementă și rigidă asupra acțiunii ideologice decât fostele vedete ale aparatului propagandistic gen N. Moraru, Ofelia Manole sau Mihail Roller. Ceea ce nu-i definea însă drept campionii unui alt tip de comunism decât cel consfințit de documentele oficiale: arogant, intransigent și suspicios în raport cu orice erezie revizionistă.
Atribuțiile lui Paul Niculescu-Mizil aveau să devină și mai complexe, pe măsură ce PMR se manifesta ca un actor important în tot mai acuta confruntare dintre cele două supraputeri comuniste, URSS și China. Niculescu-Mizil a făcut parte din câteva delegații trimise de Gheorghiu-Dej să medieze în cadrul conflictului dintre Hrușciov și Mao. Cu acest prilej, el și-a consolidat legăturile personale cu alți membri ai delegațiilor, între care premierul Ion Gheorghe Maurer, Nicolae Ceaușescu, membru al Biroului Politic, secretar al CC și șeful Direcției Organizatorice a CC, Emil Bodnăraș, membru al Biroului Politic și vicepremier, și Chivu Stoica, membru al Biroului Politic și secretar al CC.
Mai mult, Mizil a fost unul din artizanii politicii de distanțare de Moscova, de după 1963, și a jucat un rol important în elaborarea unor documente de imensă importanță pentru istoria comunismului românesc și a relațiilor dintre România și URSS. Amintesc aici replica din Revista economică dată planului Valev de creare a unui complex agro-industrial suprastatal, publicarea Însemnărilor lui Marx despre români (cu prefața academicianului Andrei Oțetea), dar mai ales pregătirea documentului intrat în istorie sub denumirea de Declarația PMR privind problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale, adoptată la Plenara CC al PMR din aprilie 1964.
Date importante privind această etapă din istoria comunismului românesc și mondial apar în cartea lui Niculescu-Mizil, O istorie trăită (Editura Enciclopedică, 1997). În condițiile în care ne-a fost dat să citim de-a lungul timpului rânduri penibile despre „epoca de aur” semnate în anii ’90, în România Mare de către un Manea Mănescu, fost premier sub Ceaușescu, scrierile pe care ni le-a lăsat Mizil au marcat un moment semnificativ în efortul unor foști birocrați de vârf de a interpreta perioade cruciale din acele cinci decenii de istorie politică națională și internațională.
Din păcate, Niculescu-Mizil a fost prea afectat de ceea ce s-a întâmplat cu el după 1990 pentru a găsi acea poziție relativ senină, deci cât mai puțin părtinitoare, de care este nevoie în asemenea întreprinderi...
