Paul Ricœur și conștiința de sine

Filosoful francez Paul Ricœur a părăsit această lume pe 20 mai 2005, la vârsta de 92 de ani. A sumariza viața și opera sa în doar câteva rânduri este un exercițiu aproape imposibil. Oricum, prea simplist. Este și motivul pentru care voi risca aici o schiță de portret, fără pretenții de exhaustivitate, dar cu speranța că spiritul unui gânditor continental de talie mondială mai poate genera astăzi un interes nedisimulat pentru cunoaștere. Faptul că unul din foștii săi studenți și discipoli conduce astăzi destinele Franței și, implicit, ale Europei, nu face decât să adauge la necesitatea redescoperirii unei personalități și unui sistem de gândire.

Până la sfârșitul vieții, Ricœur și-a construit opera prin confruntări succesive dublate de deschideri succesive, printr-un dialog asiduu cu alte sisteme de gândire, adesea foarte departe de ale sale. Filosof al acțiunii, politicii și istoriei, el va rămâne în memoria europeană drept cel care, după Immanuel Kant, a îmbogățit permanent și aprofundat distincția dintre etică și morală. Cu toate acestea, „iluminările” sale n-au fost ușor de reperat. Opera sa a fost, de asemenea, hermeneutică, o muncă de interpretare, de fertil dialog cu discipline care au îmbogățit-o fără însă a o altera.

Paul Ricœur a păstrat astfel relații cordiale cu teologia, fără a ceda ispitei confuziei, această maladie contemporană. Mai presus de toate, a fost o ființă rațională: „Cred în Dumnezeu, dar nu veți găsi nicăieri în opera mea măcar o umbră din tentativa de a demonstra existența lui Dumnezeu. Abia atunci când am de decis ce anume constituie partea intimă din a fi uman, cu alte cuvinte problema conștiinței morale, mă numesc agnostic în filosofie” (Connaissance de soi et éthique de l’action). Ricœur a fost înainte de toate un kantian, afirmând precum autorul Criticii rațiunii pure că Răul este radical, dar adăugând la fel de repede că bunătatea umană este cu atât mai mult. Vorbim deci de o filosofie deziluzionată, însă nu într-atât de pesimistă încât să ajungă la a nu mai crede în om, în pofida chinurilor vieții (ale sale) sau tragediilor istoriei.

Orfan de la vârsta de 6 ani—după ce tatăl îi pierise pe front în 1915, iar mama decedase în 1919—, nu avea cum să nu fie interesat de timpuriu de problemele suferinței, ale răului, vinovăției sau sensului existenței. De altfel, avea să dezvolte primele arme intelectuale prin mișcarea existențialismului creștin, influențat de Gabriel Marcel (1889–1973) și Marc Sangnier (1873–1950), după ce trecuse—forțat, ca prizonier de război în Pomerania, între 1940 și 1945—prin gândirea unora ca Martin Heidegger, Karl Jaspers și Edmund Husserl. Despre viața ca prizonier al celui de-Al Doilea Război Mondial avea să spună că fusese „o extraordinară experiență umană”: o rutină cotidiană împărțită la nesfârșit cu mii de alți oameni, prietenii intense, sesiuni de predare improvizate, apetitul lui insațiabil pentru lectură, etc. Acesta era contextul în care a împărtășit cu un alt filosof-prizonier, Mikel Dufrenne (1910–1995), parcurgerea întregii opere publicate până atunci a lui Karl Jaspers. Nimic mai potrivit, ar spune același Ricœur, pentru a învăța fluent germană și imersa în tainele gândirii celui care a scris despre „situațiile-limită” (die Grenzsituationen).

Structural pacifist, Ricœur avea să-și recunoască mai târziu erorile, influențat de celălalt kantian, post-hegelian, Éric Weil (1904–1977). Nu a încetat nicicând să vrea să înțeleagă lumea și, în acest sens, a rămas marcat, până la sfârșit, de curentul major din filosofia contemporană care este fenomenologia, încercând să perceapă conținutul conștiinței și sensul pe care omul îl atribuie lumii...

Ricœur n-a ajuns cunoscut marelui public decât mult mai târziu, spre apusul vieții, după o lungă carantină din viața intelectuală franceză. Trebuie spus și faptul că n-a întruchipat renașterea post-’68, că a avut un an extrem de prost ca decan la Universitatea Nanterre și a fost, în general, suspectat de „maeștrii parizieni” de a fi privit în altă parte, spre universitățile nord-americane și un anumit confort intelectual și uman.

Paul Ricœur va rămâne în istorie ca filosoful înțelepciunii practice, o virtute greacă veche pe care francezul a știut s-o reînnoiască, s-o adapteze circumstanțelor vieții de zi cu zi: „Munca mea asupra eticii este esențială—orientată spre ideea înțelepciunii practice, adică a deciziei în situații singulare. Este întreaga călătorie de la normă la decizia singulară, prin deliberarea singulară. Ofer exemple de ceea ce numesc «tragedia acțiunii», unde iau în serios faptul că acest conflict reprezintă o dimensiune ireductibilă a acțiunii umane” (Connaissance de soi et éthique de l’action).

Pentru toți cei aflați în inima acțiunii, filosofia pe care o propune Paul Ricœur (fără a o impune vreodată) se poate dovedi de un real folos: ea oferă un cadru metodologic (triunghiul etic care îi definește atât de bine relația cu moralitatea), elemente de răspuns aprofundat și un simț al responsabilității. Nu este în niciun caz o filosofie a renunțării sau, din contră, a zborurilor semețe, ci doar înțelepciune practică, adică farul călăuzitor și etalonul omului de acțiune într-o epocă a nesiguranței.

Unii critici au susținut că problema lui Paul Ricœur ar fi fost că „n-a trecut peste” Heidegger. Ar putea fi adăugat, la fel de bine, tot așa cum nici Heidegger „n-a trecut”, cu toate eforturile sale, peste metafizică. Asta înseamnă că instinctele profund conservatoare ale lui Ricœur l-au făcut să reziste—în numele unor Platon, Aristotel și Sfântul Augustin—„constelației” angajamentelor sale filosofice conștiente. Probabil că, asemeni lui Heidegger, Ricœur dorea sincer să gândească noul, dar nu în sensul modernist în care noul este identificat cu modernul însuși. A fost împiedicat să facă asta pentru că a îmbrățișa noul în sensul modernului ar fi însemnat să accepte presupoziția modernismului care cere o ruptură completă cu trecutul, cu tradiția, moștenirea, descendența, originea, arhaicul și cu orice altceva mai implică relevanța trecutului pentru înțelegerea și valorizarea vieții prezente. Însă nu pentru a salva acest trecut a petrecut Paul Ricœur jumătate de veac gândind despre istorie...