La sfârșitul domniei lui Nicolae Ceaușescu, acesta era universal recunoscut ca întruchiparea despotismului neo-feudal. Politica sa externă anti-sovietică, precum și politicile liberalizante adoptate între 1965 și 1971, i-au asigurat un anumit nivel de prestigiu intern și internațional. Prima etapă a dictaturii lui Ceaușescu a fost deci caracterizată de legături intense, politice și economice deopotrivă, cu Occidentul, de relaxare ideologică și de efortul de a crea un model românesc de socialism, diferit de tiparul rigid și monolitic susținut de către Leonid Brejnev și adepții săi din celelalte țări ale Pactului de la Varșovia.
După 1971, urmare a unei vizite de stat în China și Coreea de Nord, Ceaușescu a abandonat total toate eforturile reformiste și a decis să redea Partidului Comunist controlul absolut asupra culturii și societății. Era fascinat de maoism și de despotismul oriental al lui Kim Il-sung, însă un motiv și mai important pentru această transformare fusese încrederea lui constantă că Istoria conferise partidului o misiune specială și că diversitatea intelectuală poate duce la dezmembrarea sistemului existent.
Este adevărat, în august 1968, Ceaușescu a condamnat invazia sovietică din Cehoslovacia, dar a făcut-o din motive de autoapărare. N-a fost niciodată de acord cu experimentul cehoslovac al „socialismului cu chip uman”. Opoziția liderului român față de Brejnev își avea rădăcinile în ambiția sa de a acționa ca actor independent în arena internațională și de a exercita un control total asupra supușilor săi. Asemeni lui Gheorghiu-Dej, Enver Hoxha, Kim Il-sung și Mao Zedong, și Nicolae Ceaușescu a detestat tratamentul de sus al Kremlinului. Mai mult, i-a disprețuit pe ceilalți lideri ai Pactului de la Varșovia pentru servilismul față de Moscova și s-a mândrit cu ceea ce credea a fi adevărata lui suveranitate.
Pentru a-și convinge cetățenii asupra patriotismului său autentic, Ceaușescu a minimalizat temele tradiționale internaționaliste marxiste și a îmbrățișat simboluri și valori naționaliste. Mai ales după 1971, presa oficială l-a ridicat în slăvi drept liderul predestinat al națiunii române și a fost fabricat un cult al personalității fără precedent spre a-i legitima puterea. Și cu cât mai personaliste și autoritare erau metodele sale de conducere, cu atât mai puțin înclinat era Ceaușescu să accepte vreo formă de conducere colectivă.
În timpul anilor ’70, Ceaușescu s-a descotorosit de acea facțiune politică pe care se bazase când devenise liderul absolut al partidului. Reprezentanții aparatului de partid au fost înlocuiți cu membri loiali ai familiei imediate și ai celei extinse a dictatorului. Clientelismul și nepotismul au atins apogeul în anii 1980, atunci când Elena Ceaușescu, soția președintelui, a ajuns a doua persoană la conducerea treburilor statului. A fost numită membru în Biroul politic și a prezidat Comisia Centrală a partidului pentru cadre.
Toate numirile importante de personal erau decise de Elena Ceaușescu și de cel mai docil supus al ei, secretarul Comitetului Central Emil Bobu. Între timp, cel mai tânăr fiu al cuplului, Nicu, a devenit membru plin al CC (1982) și membru supleant al CPEx (1984). Soția lui Nicu, aparent impusă de Elena Ceaușescu, Poliana Cristescu, conducea Organizația Pionierilor și era secretar al UTC, ulterior membră plină a CC. Tot Nicu era și bosul partidului la Sibiu. Cunoscut pentru stilul său de viață strident, mezinul familiei Ceaușescu era preparat pentru a-i succeda tatălui.
De partea cealaltă, terifiați de omniprezenta Securitate, românii contemplau neputincioși înfăptuirea scenariului dinastic. Toate instituțiile țării funcționau în acord cu planurile prezidențiale de a păstra puterea în familie. Așa cum o spunea și poetul disident Mircea Dinescu, într-un interviu pentru ziarul francez Liberation din martie 1989, părea că „Dumnezeu uitase de România”...
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.
