Vedem deseori menționat, prin manuale școlare sau scrierile patriotice, un autor al Antichității târzii numit Jordanes, despre care ni se spune că ar fi zis cutare sau cutare lucru despre geți. El a lăsat chiar și o carte, o scriere intitulată Getica (De origine actibusque Getarum) în care ne povestește isprăvile acestora.
Am mai scris în volumul meu Dacopatia, publicat de Humanitas, chiar și despre problemele serioase puse de Getica lui Vasile Pârvan (1926). Problema cu Getica acestui Jordanes (550), ca și cu majoritatea surselor antice, de fapt, este în primul rând aceea că el nu știa câtuși de puțin despre ce vorbește și că nu era deloc un istoric în sensul în care îl înțelegem astăzi. Cartea e scrisă pe la anul 550 în Constantinopol, în imperiul bizantin, și este în realitate o istorie a... goților, nu a geților.
E vorba acolo de goți, de triburile germanice, care dăduseră atât de mult de furcă imperiului bizantin, și a căror limbă ne este cunoscută foarte bine, întrucât hazardul a făcut să fie păstrată o parte masivă a Bibliei traduse în limba gotică de un episcop al lor, pe nume Ulfila (sau Wulfila). S-au păstrat Noul Testament aproape în întregime și câteva fragmente din Vechiul Testament, texte suficient de complexe și de lungi și bogate lexical ca să ne facem despre limba goților o idee perfect de clară, mult mai clară decât limbile germanice care aveau să fie cunoscute bine mult mai târziu, cele scandinave, sau cele ale germanilor de Vest, care aveau să dea germana, olandeza, frizona și engleza.
Bietul om, Jordanes, din Bizanțul secolului al VI-lea, a confundat denumirile, a confundat goții cu ceea ce citise la antici despre unii Getae, geții, care trăiseră prin Balcani (goții la rândul lor, ajunși în Balcani, s-au creștinat acolo, Biblia lui Wulfila e tradusă probabil pe undeva prin Dobrogea de azi, iar de la goți știm că ne-a mai rămas și tezaurul de la Pietroasa).
Goții de altfel nu au dispărut imediat cu totul, căci le regăsim urma prin sec. XVI în Crimeea, islamizați dar vorbind încă o limbă germanică.
Jordanes nu cunoștea, desigur, limba goților, și a confundat așadar "goți" și "geți" (despre care oricum nu se știa nimic) pentru că pentru oamenii din vremea aceea, chiar învățați pe cât puteau, toate acestea erau nume generice. Nu existau cunoștințe lingvistice, oamenii nu erau clasați pe limbi și naționalități, ci după vagi etichete care îi puteau situa pe o hartă imaginară. Asemenea erori s-au perpetuat peste secole.
Pentru că anticii au numit, din lene sau confuzie, "Iberia" acea parte a Caucazului de la Marea Neagră unde este Georgia de azi, dar știind că există o Iberie (peninsula Spaniei și Portugaliei, la capătul celălalt al Europei), a rămas până azi legenda că ar putea exista vreo legătură între cele două denumiri și că limba georgiană din Caucaz ar fi înrudită cu basca. Ele nu sunt. (Vezi și despre obsesia, relativ recent în România, pentru un presupus Tatăl Nostru în “celtă”. Care ar fi fost descoperit și care era un simplu text în română veche, publicat într-o culegere de rugăciuni la Amsterdam, în 1715, sub o rubrică greșită.)
Sau, și mai flagrant: cineva dăduse odinioară numele Albania unei părți a Balcanilor la marea Adriatică. Dar pe alte hărți, altcineva (plăcându-i probabil numele) a numit Albania și acea parte a Caucazului unde se află Azerbaidjanul de azi. Inutil să spunem că nici albanezii pe care noi îi numim așa (și care-și zic pe limba lor "shqipetar") și nici locuitorii din acea parte a Caucazului nu și-au spus vreodată "albanezi".
Așa că nu e de mirare că în urma erorii lui Jordanes, în sec. VI, scriind o istorie a goților pe care a numit-o "Getica", unele hărți, chiar târziu, până la Renaștere, au confundat Dania (țara danilor, a danezilor: Dan-mark) cu... Dacia. Da, pe hărți grăbite ale renașterii vedem scris limpede Dacia (!) peste acea provincie scandinavo-germanofonă unde e Danemarca de azi și unde se vorbea și se vorbește daneza, iar nu limba necunoscuților daci.
Ba chiar Jordanes, confundând cu totul sursele antice pe care le avea în cine știe ce copie scrie că Gothi (goții, adică... geții, zice el) l-au avut ca rege pe Burebista , dar și pe Zalmoxe, care „e zis a fi fost foarte învățat într-ale flozofiei” (quem mirae philosophiae eruditionis fuisse testantur).
Dar de ce să ne mirăm când slavii de la nordul Mării Negre, până târziu, până după formarea Rusiei Kievene, ba chiar până la Petru cel Mare, încă mai erau numiți "sciți" în textele tipărite în occident, pe la Bruges sau Antwerpen. Da, sciți! Rușii erau ziși „sciți” și „sarmați”. Nu contează că "sarmații" antici fuseseră cel mai probabil iranieni (de unde și explicația prezenței osetilor iranieni astăzi în Caucazul de nord, nu contează toate astea, rușii erau numiți "sciți").
Fandoseala romantică a fost acceptată tandru chiar și de ruși și a durat până în sec. XX. Astfel, poetul rus simbolist Aleksandr Blok, câștigat la cauza revoluției bolșevice, dar murind rapid, a scris un brutal poem despre identitatea rusă intitulat: Sciții! (Скифы), scris în 1918 ca o amenințare adusă Europei și europenilor. Sună așa (traducerea mea, doar parțială):
Sciții (1918)
Voi sunteți milioane. Dar noi – beznă și noapte.
Hai, veniți și încercați, luptați cu noi.
Da, sciți suntem! Da, asiați în moarte
Cu ochii migdalați și goi.
Voi aveți secole; nouă ne-ajung minute.
Noi – robii unor hoarde ce-au vrut a ne-ngropa
Noi scut am stat între două rase învrăjbite:
Între mongoli și Europa!
/.../
Să lepădăm însă Europa prea boită
Gata de-acum, frăția s-a-ncheiat!
Noi ne întoarcem în sălbăticia întărită
Și v-arătăm doar ochiul migdalat.
Că o asemenea mitologie "Scitică", datorată unor confuzii a autorilor antici, încă a mai putut funcționa chiar în momentul revoluției bolșevice (ba chiar mai figurează și la baza vechii și noii doctrine rusești „Eurasiatice” susținută printre alții chiar și de Trubetzkoy, atunci poate putem înțelege, chiar dacă nu putem accepta, încăpățânarea cu care unii în România încă îi mai dau crezare lui Jordanes, care la anul 550 a scris o culegere de legende despre goți pe care a numit-o... Getica.
Скифы (1918)
Мильоны - вас. Нас - тьмы, и тьмы, и тьмы.
Попробуйте, сразитесь с нами!
Да, скифы - мы! Да, азиаты - мы,
С раскосыми и жадными очами!
Для вас - века, для нас - единый час.
Мы, как послушные холопы,
Держали щит меж двух враждебных рас
Монголов и Европы!
/…/
Мы широко по дебрям и лесам
Перед Европою пригожей
Расступимся! Мы обернемся к вам
Своею азиатской рожей!
Cf. aici ce credeau Pușkin și Dostoievski despre Crimeea.
