Mai puțin stridentă ca a lui Aleksandr Iakovlev, ruptura lui Mihail Gorbaciov de leninism a fost reală. La urma urmelor, cineva și-l poate imagina pe Gorbaciov drept o combinație de Imre Nagy și Alexander Dubček: incapabil să abandoneze complet sleitul model leninist, căutând cu disperare „comunismul cu față umană”, sfâșiat între nostalgia vechilor idealuri și conștiința tragică a superficialității acestora.
Mai mult decât un neo-menșevic sau social-democrat de tip occidental à la Willy Brandt (pe care îl admira), Gorbaciov rămâne ultimul și cel mai influent dintre acei lideri leniniști est-europeni care au încercat să umanizeze un sistem esențial inuman. Iakovlev, pe partea sa, a fost cazul prototipic al unui aparatcic transformat în apostat în fazele terminale ale bolșevismului. Volumul său de dialoguri cu Lilly Marcou a încercat să arate înspre un „potențial democratic” al leninismului. La vremea respectivă, el a argumentat:
„Prin întoarcerea la valorile universale și la procesul de integrare europeană, ideea socialistă prinde rădăcini în Europa. Calea de ieșire din această fundătură care a fost Războiul Rece va fi prin perestroika în URSS și prin evoluție în celelalte națiuni est-europene. ...Pentru moment, oamenii refuză socialismul: ideea este confruntată de condițiile reale din țările est-europene; a fost distrusă de contrarevoluția stalinistă. Acum că modelul stalinist a fost eliminat, vom asista la emergența unui socialism post-termidorian. Acest nou socialism, care nu va mai cunoaște opresiunea birocratică, va fi clădit în numele omenirii”. (citat de Jacques Lévesque în The Enigma of 1989)
Desigur, după 1992, ruptura era completă, permițându-i să devină președintele Comisiei pentru Reabilitarea Victimelor Stalinismului. Cartea sa, Un secol de violență în Rusia sovietică, stă mărturie a călătoriei sale de la dogmă la democrație.
Nevoia unui divorț dramatic cu trecutul a fost în orice caz recunoscută de către cei mai radicali partizani ai perestroikăi. Declarația Conferinței de la Moscova a Cluburilor Socialiste, publicată în august 1987, a formulat următoarele cereri: statut legal pentru organizațiile și asociațiile independente; dreptul de a iniția legislație și de a asigura împlinirea deciziilor de partid care urmăresc democratizarea sistemului electoral; dreptul organizațiilor sociale de a-și nominaliza proprii lor reprezentanți la toate nivelurile sovietelor, fără restricții și cu accesul liber al candidaților la mijloacele de comunicare în masă; o diferențiere legală între critica deficiențelor sistemului existent și activitatea antistatală; și, în acord cu primul punct al programului Partidului Social-Democrat al Muncii din Rusia, dreptul cetățenilor de a acționa în instanță oficialii responsabili de acte ilegale, independent de plângerile făcute pe palierele administrative.
Pe măsură ce politicile perestroikăi au avansat, mobilizarea politică de la bază în Uniunea Sovietică s-a concentrat pe eliminarea contragreutăților care stăteau în calea realizării unei democrații autentice. Aceste contragreutăți au subminat ceea ce Stephen Cohen numea „instituțiile unei democrații reprezentative [existente deja în comunitatea politică sovietică]—o constituție care a inclus prevederi pentru libertăți civile, o legislatură, alegeri, un sistem judecătoresc, o federație”.
Eliminarea acestora ar fi inaugurat mult așteptatul „socialism sovietic reformat”. Prăbușirea rapidă a URSS, combinată cu reorientarea politică a largi segmente ale populației federației, contrazice însă teza lui Cohen. Așa cum nota și Archie Brown, perestroika a eșuat în încercarea de a depăși inerția sistemică. Tranziția de la un sistem la un altul nu a fost niciodată încheiată, întărind astfel din ce în ce mai răspândita percepție legată de nereformabilitatea comunității politice sovietice.
Atât Karen Dawisha, cât și Stephen Hanson, au arătat că ceea ce a imaginat Gorbaciov drept reformă a devenit, în contextul ultimului deceniu al centrului de la Moscova, „o autodistrugere (contra)revoluționară a partidului-stat”.
Pentru a o parafraza pe regretata Karen Dawisha, perestroika, prin politicile sale, a adeverit public elefantul din „apartamentul comun”—exista o eroare crucială și fatală în inima proiectului comunist de întemeiere a unei noi civilizații.
