Temperaturile din Iran ating maxime record, râurile și lacurile se usucă, iar secetele prelungite devin norma, evidențiind o criză a apei care transformă o mare parte din teritoriul țării în praf.

Deșertificarea Iranului are loc într-un ritm șocant de rapid, oficialii avertizând luna trecută că, anual, o suprafață de peste un milion de hectare din teritoriul țării - aproximativ echivalentă cu dimensiunea provinciei Qom sau a Libanului - devine practic nelocuibilă.

Situația forțează Teheranul să încerce să controleze sitîntr-o țară în care până la 90 la sută din pământ este arid sau semi-arid. Dar timpul se scurge și oficialii recunosc că deșertificarea ar putea duce la o criză socială și la exodul în masă al civililor.

Luna aceasta s-au înregistrat din plin semne ale dezastrului. Temperaturile din sud-vestul Iranului au atins 66,7 grade Celsius, mai mari decât ceea ce este considerat tolerabil pentru viața umană.

Oamenii de știință iranieni au avertizat că nivelul apei din lacul Urmia/Orumieh, care este în pericol sever de uscare, este cel mai scăzut din ultimii 60 de ani. Și în ceea ce a devenit o rutină, au fost emise avertismente cu privire la iminența furtunilor de praf.

Ca și în alte părți ale lumii, unde temperaturile cresc, de vină sunt, în mare măsură, schimbările climatice globale. Dar termometrul spune doar o parte a poveștii despre o problemă cu care Iranul se luptă de ani de zile.

„Exacerbată de decenii de izolare [internațională], de gestionarea defectuoasă a resurselor locale, de creșterea rapidă a populației, de distribuția necorespunzătoare și de consecințele unei secete prelungite, criza apei din Iran a intrat într-o fază critică”, a declarat expertul în mediu Shirin Hakim pentru RFE/RL.

Criza apei și eforturile eșuate ale Teheranului de a o remedia sunt bine documentate. Problema a fost generată de construirea de baraje mari și de proiecte de irigare cu consum mare de apă, contribuind la secarea râurilor și a rezervoarelor de apă subterane. Multe dintre conflictele cu statele vecine și protestele antiguvernamentale în zonele puternic afectate din Iran au izbucnit din cauza resurselor limitate de apă. Iar degradarea solului a contribuit la creșterea cantității de praful și la intensificarea furtunilor de nisip care au făcut ca poluarea aerului în Iran să fie printre cele mai grave din lume.

Degtradarea terenurilor arabile care însoțește acest proces a afectat, de asemenea, producția agricolă, amenințând mijloacele de trai și ducând la migrația internă din mediul rural în zonele urbane, care, la rândul ei, ar putea declanșa o serie de probleme conexe.

„De-a lungul timpului, presiunea crescută asupra zonelor urbane din cauza acestor modele de migrație poate pune sub presiune infrastructura, resursele naturale și poate crea provocări socioeconomice”, spune Hakim, care este membru senior la Centrul pentru Orientul Mijlociu și Ordinea Globală (CMEG) din Berlin și bursier la Centrul de Geoeconomie al Consiliului Atlantic.

Exod în masă?

Populația Iranului s-a dublat de la Revoluția Islamică din 1979, crescând de la aproximativ 35 de milioane la aproape 88 de milioane. Aproximativ 70% din populație locuiește în mediui urban. Numai Teheranul, spune Hakim, „a înregistrat un aflux mediu de un sfert de milion de oameni pe an în ultimele două decenii”.

Dar, pe măsură ce deficitul de apă și deșertificarea fac nelocuibil tot mai mult teritoriu, există temeri că un segment uriaș al populației ar putea în cele din urmă să nu aibă altă opțiune decât să părăsească țara cu totul, refugiindu-se din calea a ceea ce este, probabil, cea mai presantă provocare politică a Iranului.

În 2015, Isa Kalantari, fost ministru al agriculturii, care la acea vreme era consilier prezidențial pentru apă și mediu, a prezis că, dacă Iranul nu își va schimba abordarea cu privire la utilizarea apei, „aproximativ 50 de milioane de oameni, 70% dintre iranieni, nu vor avea de ales decât să părăsească țara.”

În iulie 2018, o lună în care au avut loc proteste violente din cauza penuriei de apă în orașul Horramșahr, din sud-vestul țării, în timp ce țara se confrunta cu cea mai secetoasă vară din ultimii 50 de ani, ministrul de Interne Abdolreza Rahmani Fazli spunea că situația apei reprezintă o „uriașă criză socială”. Fazli era de părere că deficitul de apă ar putea alimenta migrația și poate schimba în mod semnificativ fața Iranului în cinci ani, ducând în cele din urmă la „dezastru”.

Acest termen limită a trecut, dar previziunile îngrozitoare și politicile eșuate continuă.

Iranul este, în prezent, clasat de Institutul Mondial de Resurse drept una dintre cele mai încercate națiuni din lume, având în vedere impactul climateric asupra sectoarelor agricole și industriale ale țărilor, și este inclus adesea printre țările în care deficitul de apă ar putea duce la conflicte.

Această perspectivă a devenit realitate la începutul acestui an, când Iranul și Afganistanul s-au bombardat peste graniță. Conflictul s-a declanșat după ce Teheranul a cerut vecinului său să lase să curgă mai multă apă din amonte pentru a hrăni zonele umede din sud-estul Iranului, pe cale de dispariție.

Pe plan intern, pentru conducerea clericală a Iranului amenințarea cu protestele antiguvernamentale endemice din cauza lipsei de apă dulce, precum cele înregistrate în provincia Huzestan de sud-vest în 2021, este o provocare continuă .

Convenția ONU pentru Combaterea Deșertificării are politici specifice în ceea ce privește degradarea terenurilor în zonele aride, semiaride și subumede uscate. Dar acestea nu sunt singurele teritorii amenințate în Iran.

Vahid Jafarian, directorul general al afacerilor cu deșert al Organizației Iranului pentru Resurse Naturale, a estimat că țara pierde un milion de hectare pe an din cauza deșertificării. El a avertizat pe 19 iulie că până și zonele umede ale Iranului sunt „transformate într-un centru de praf fin”, pe măsură ce rezervoarele subterane se usucă și țara adoptă o dezvoltare industrială bazată intensiv pe resursele de apă.

Kalantari, care anul trecut spunea că soarta instituției clericale iraniene ar putea depinde de reabilitarea lacului Urmia, a declarat în mai că secarea a ceea ce a fost cândva cel mai mare lac din Orientul Mijlociu ar putea forța strămutarea a până la patru milioane de oameni.

Soluția

Iranul a lansat diverse inițiative pentru combaterea deșertificării, despre care Hakim a spus că includ gestionarea prafului și a furtunilor de nisip cu țările din regiune, refacerea degradării solului și reîmpădurirea, controlul exploatării rezervelor de apă și îmbunătățirea coordonării între diferitele sale organisme de mediu.

Iranul este, de asemenea, semnatar al Convenției ONU pentru Combaterea Deșertificării, este implicat în eforturile Organizației Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură de a reduce efectele furtunilor de nisip și praf și a încercat să cuprindă preocupările de mediu în planul său de dezvoltare pe cinci ani. Dar Hakim susține că astfel de măsuri „au fost în mare măsură umbrite de consecințele unei cronice gestionări proaste a mediului și ale corupției”.

Vorbind despre faptul că Iranul nu a renunțat la proiectele de infrastructură hidraulică prost concepute și la supraexploatarea resurselor de apă subterană care agravează criza apei, Hakim mai spune că „aceste practici vor contribui probabil la creșterea amenințărilor legate de deșertificare”, fără îmbunătățiri substanțiale în modul în care țara își gestionează apa.