În Statele Unite și Marea Britanie, anii 1960 au avut o reputație nu tocmai bună și au fost ținta demonologiei conservatoare. Pentru cineva ca Margaret Thatcher, de pildă, această decadă ar fi declanșat tot ceea ce-și imagina ea a fi mai rău în Anglia celei de-a doua jumătăți a secolului trecut. La rându-le, se spunea la dreapta, guvernele laburiste din perioada 1964–1970 au fost deopotrivă efectul și cauza unei indispoziții societale generale. „Boala” anilor ’60 britanici ar fi fost, cu alte cuvinte, culturală.
Acest malaise cultural ar fi fost articulat cel mai bine de un anumit cult al permisivității, răsfățuri private, plăceri fără consecințe, etc. Din perspectivă tory, urmările au fost „groaznice”: cimentul societății—autoritatea vârstei și a familiei, bisericii și clasei, culturii și națiunii—fusese, pasămite, erodat. Conservatorii erau convinși că social-democrația britanică își arătase slăbiciunea și ignorase rolul disciplinar al pieței.
Există însă un ecou aproape gramscian al acestor atacuri asupra anilor ’60. Gânditorii conservatori sunt la fel de conștienți precum cei socialiști de importanța politică a ideilor, culturii, simțului realității, și împărtășesc în plus o anumită preocupare pentru rolul de clasă al intelectualilor. Este și motivul pentru care și-au explicat efectele respectivei epoci a permisivității prin referiri frecvente la o sistemică „trădare a cărturarilor”.
Din punctul tory de vedere, la rădăcina răului se aflau toți acei profesori, avocați, funcționari, artiști, politicieni ori academici care au sărit în barca culturii populare, înfulecând lacom senzațiile imediate, aserviți cum erau tinereții și vitalității. A fost anularea vârstei adecvate pentru relații cea care a marcat pierderea de durată a disciplinei în Marea Britanie. Pentru toate „cuceririle” lor de export, Beatleșii au devenit eroi naționali tocmai datorită frivolității lor, sau, altfel spus, pentru că acel sunet al optimismului voios ascundea, de fapt, o pierdere a „voinței naționale”.
Să privim la unul din simbolurile anilor ’60, Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club Band. Lansarea celui de-al 8-lea album al Beatleșilor, în mai 1967, a fost, așa cum spunea chiar producătorul George Martin, „un moment de cumpănă care a schimbat arta înregistrărilor de studio... în ceva care poate trece testul timpului ca formă de artă validă: sculptură în muzică”. De atunci încolo, pop-ul a avut un cu totul alt scop: să ducă o politică a optimismului inspirată de plăcerea pură și să transforme consumul pasiv într-o cultură activă.
Sigur, Beatleșii nu erau liderii unei mișcări culturale, ci chiar simbolurile ei, și erau dornici, la fel ca oricine altcineva, să urmeze moda timpurilor. Importanța lor rezidă în faptul că și-au folosit poziția publică pentru a legitima ideologia hippy în Marea Britanie. Sgt. Pepper n-a fost primul LP rock (Bod Dylan făcuse asta în 1965), dar a marcat cel mai ostensibil mișcarea de la pop la rock, turnura terminologică în care avea să fie explicată muzica de masă. Cuvântul-cheie era, cum altfel, „progres”!
Muzicienii rock au reprezentat la început o comunitate subversivă care transforma sunetele publice ale tinereții în contracultură și genera o rețea complexă de visuri private și sentimente. Rock-ul era prezentat audiențelor sale drept ceva la care trebuie să lucrezi, dar pe care să-l și consumi imediat. În plus, rock-ul devenise progresist și din punct de vedere politic.
Sensibilitatea rock (combinarea premiselor estetice și sociale în opțiunile muzicale ale oamenilor, spre a le justifica gustul) a fost croită și ca o critică a culturii de masă, inspirată implicit (și uneori explicit, prin Marcuse) din pozițiile Școlii de la Frankfurt. Argumentele rock-ului au orbitat în jurul chestiunii cooptării comerciale, a transformării culturii în marfă, a relației muzicii cu luptele politice organizate, cu protestul.
Pretențiile artistice ale rock-ului au fost inextricabil legate de cele politice, de aici decurgând și rolul său în contracultură. A fost o vreme când până și cele mai „neraționale” trupe (Bee Gees, spre exemplu) au trebuit să se prezinte drept ceva mai mult decât erau (adică entertaineri). Toate acestea au durat însă foarte puțin.
Până la sfârșitul anilor ’60, stânga britanică acceptase eșecul rock-ului în a-și vedea pretențiile contraculturale materializate (deși, în mod ironic, cele mai directe și tranșante piese rock politice aveau să apară abia mai târziu). În Marea Britanie, în orice caz, a existat un fel de migrație de la underground la troțkism, deci la politica de clasă. Sexul, drogurile și rock&roll-ul au fost repudiate mai apoi ca indulgențe masculine, „burgheze”. Interesul stângii britanice pentru muzică avea să fie resuscitat abia la sfârșitul anilor ’70, prin punk.
Anii ’60 britanici au lăsat așadar o moștenire a muzicii bune, dar a teoriei discutabile. Aproape nimeni nu s-a îndoit de realizările rock-ului, ci de pretențiile sale. Un deceniu mai târziu, criticii aveau să salute punk-ul datorită disprețului său la adresa sensibilității rock. Toți acei „old farts” pe care îi ataca punk-ul la sfârșitul anilor ’70 lucrau deja în studiouri de înregistrare și case de producție și reviste de muzică. Însuși termenul „rock” devenise unul peiorativ...