„Una dintre cele mai importante cărţi în limba germană ale literaturii contemporane” (Karl Ove Knausgard) e semnată de austriacul Peter Handke (n. 1942, dintr-un tată german şi o mamă slovenă; Premiul Nobel, 2019), Nefericire împăcată, Art, 2022 – „un portret scurt, concentrat şi exhaustiv al mamei sale, căreia istoria şi circumstanţele vieţii i-au răpit identitatea” (The New York Review of Books).
Redactată acum jumătate de secol, în 1972, la câteva săptămâni de la sinuciderea mamei sale, la 51 de ani – „înainte ca nevoia de a scrie despre ea (…) să se transforme iar în muţenie buimacă” –, scrierea reface, în cuvinte alese cu grijă, istoria unei vieţi sărace în evenimente, trăite însă într-o perioadă istorică îngrozitoare – anii dinainte şi de după cel de-al Doilea Război Mondial – căreia tânăra femeie trebuie să-i facă faţă. Totul îi este potrivnic, şi mediul în care s-a născut („În acea conjunctură rural-catolică, orice manifestare a feminităţii proprii era din capul locului o obrăznicie”), şi prima iubire „pentru un german membru de Partid” căsătorit, de la care „foarte curând a rămas grea”, şi viaţa de cuplu („Atunci o bătea, fiindcă ea n-avea nici un cuvânt de spus”, şi tot ce-a urmat după („Mai târziu, de câte ori povestea despre asta (…), se tot scutura de scârbă şi amărăciune, chiar dacă o făcea cu atâta sfială, încât în loc să se descotorosească de scârbă şi amărăciune mai degrabă le învia, înfiorată”), înainte ca fiul să constate – cumplită frază – „Ea a fost; a devenit; n-a devenit nimic”, ceea ce duce la o schimbare de perspectivă, ca pentru a o fixa à tout jamais:
„Abia de-atunci am devenit cu adevărat atent la mama mea. Până atunci uitam mereu de ea, simţind cel mult câteodată o împunsătură în inimă, când mă gândeam la idioţenia vieţii ei. Acum mi se impunea în toată concreteţea ei, era o prezenţă vie, în carne şi oase”.
Peste doar câteva pagini – nu înainte de a constata, sec: „Simplu fapt de a exista devenise o tortură. Dar la fel de mult o înspăimânta şi moartea” –, aceste rânduri pe care niciun fiu, oricât de mare scriitor va deveni apoi, nu şi-ar fi dorit să le scrie:
„A luat toate somniferele dimpreună cu diverse antidepresive. Şi-a pus chiloţii menstruali, în care a mai introdus şi câteva tampoane, peste asta încă doi chiloţi, apoi şi-a înnodat basmaua bine sub bărbie şi s-a culcat în pat într-o cămaşă de noapte lungă până la glezne, fără să pună în priză salteaua electrică. S-a întins dreaptă şi şi-a pus mâinile una peste alta.”
Mă opresc aici, punându-mi se un nod în gât – ditamai nodul gordian, fraza ce urmează: „Nu numai că ştia ce face, ci ştia şi de ce nu putea face nimic altceva”.
3 iulie ’23
