Mai important, însă, în aceste vremuri în care mulți pun toate relele pe seama imigranților, e faptul că firma, o farmacie și laboratorul, a fost fondată la New York în 1849 de un imigrant german, Karl Pfizer, care și-a zis Charles în SUA: Charles Pfizer.
Un imigrant, da. Pfizer, împreună cu un văr chimist amator al cărui nume nu a rămas în istorie, sunt cei care au început prin a comercializa acidul citric, cunoscut deja de alchimiști.
Substitutul de lămâie pentru acrirea supelor și borșului imigranților din Europa de est avea să aducă succesul și bogăția firmei Pfizer. Așa-numita „sare de lămâie”. Veniturile firmei fondate de el au devenit însă gigantice în al Doilea Război Mondial, când Pfizer a furnizat penicilină armatei, însă nu doar SUA, ci și Aliaților.
Și, de asemenea, mai recent Pfizer a inventat Viagra.
O planetă de migranți
Pfizer era un imigrant, așadar, ca mai toată lumea în Americi afară de indigenii „first nations”. La fel, precum Einstein sau tatăl sirian al lui Steve Jobs. Căci dacă suntem cu toții „out of Africa”, cum spune acum teoria evoluției umanității, atunci suntem cu toții emigranți, bejenari, refugiați, sau urmași de refugiați.
Înainte, de-a lungul istoriei, n-au existat refugiați, sau cel puțin nu în sensul de azi. Neexistând noțiunea și termenul de națiune, cel puțin nu până la Revoluția franceză și romantismul german, cine pleca și ajungea în altă parte era acceptat sau respins, din motive practice, dar fără să i se aplice o etichetă a alterității.
Țări precum Olanda sau Anglia s-au construit prin acceptarea unui mare număr de refugiați, în timpuri istorice mai ales protestanți din țările catolice.
La fel, Balcanii s-au construit pe nenumărate migrații de populații...
Chiar și Franța, care a inventat naționalismul, a absorbit imigranți în serie, de la armeni precum Charles Aznavour, polonezi precum Poniatowski… sau maghiarul președinte Nicolas Sarkozy.
Cele mai mari democrații de pe planetă, Statele Unite, Canada sau Australia, sunt de fapt țări de imigrație masivă, pentru care termenul de „migrație" nu are deloc același sens pe care îl are în Europa îmbătrânită a vechiului continent. Faptul că Ungaria ultranaționalistului
Viktor Orbán a ridicat un zid - parțial gard electric - la granița sa cu Serbia este revelator pentru deriva unei societăți compozite - Europa - care s-a construit, tocmai, pe idealul liberei circulații a persoanelor și suprimării frontierelor.
Adicția la Pfizer: „sarea de lămâie” ca metaforă
Pentru a încheia cu marile invenții Pfizer, îmi amintesc de o gospodină în vârstă care dispera recent pentru că nu găsea în Bruxelles „sare de lămâie”.
Întrebând-o eu de ce nu acrește supa cu lămâie adevărată în loc să pună un asemenea praf chimic, femeia s-a indignat:
—" Dar n-are același gust" !…
Ce caută imigranții (și mai ales musulmanii) în Europa?
În Europa de est e deseori deplânsă prezența foștilor supuși din colonii prin orașele occidentale. Est-europenii (și românii, desigur) care discută problema Islamului în Europa de vest o fac de pe niște poziții moraliste atât de caricaturale încât singura lor resursă este să-și acopere ignoranța prin agresivitate.
„Franța și Anglia sunt de vină pentru că au primit in Europa milioane de musulmani“, se indignează ei, scoțând totul din contextul istoric.
Fără să ne temem de etichetele tendențioase și inflamatorii (oricine explică istoric situația devine „stângist” și „tiers-mondist”), putem să le amintim că prezența primelor generații de musulmani în Franța și Anglia se datorează imperiilor coloniale ale acestor țări care, vreme de un secol și jumătate, și-au împărțit planeta.
Anglia și Franța, da...
Acesta nu este un slogan ideologic, ci un fapt: Franța și Anglia, în momentul prăbușirii imperiilor lor, după două războaie mondiale declanșate tot de europeni, nu puteau decât să accepte stabilirea în metropolă a unui număr de oameni proveniți din coloniile lor, care altminteri ar fi trebuit oricum să primească cetățenia franceză sau britanică. La urma urmei, se vorbea despre Algeria ca despre un „département” francez, iar India era condusă, de la Londra, prin intermediul unui „Vice-Rege” britanic.
Așa și nu altfel, așa și nu printr-o neglijență criminală, se explică primele generații de musulmani: algerieni și marocani în Franța, indieni și pakistanezi în Anglia. La moartea imperiilor, o parte din foștii supuși au preferat metropola, așa cum vreme de aproape două secole o parte din metropolitani preferaseră să lucreze în colonii. A aminti acest proces istoric nu are nimic stângist.
Masa de musulmani arabofoni sau indo-pakistanezi stabiliți în Franța și Anglia după căderea coloniilor a ajuns acolo în același timp cu masa multor africani. Est-europenii moraliști de astăzi își închipuie (sau vorbesc în totală neștiință de cauză) că francezii ar fi putut să spună: „Acceptăm să vină aici negri congolezi, căci sunt creștini, dar nu negri senegalezi, căci sunt musulmani.” Sau, britanicii: „Acceptăm pakistanezi de religie sikh, dar nu pakistanezi musulmani“… Prea ar fi părut misiunea civilizatoare a jaf hrăpăreț dacă, după ce i-ai încălecat atâta vreme, refuzi sa primești si tu o parte din ei la tine.
La fel, britanicii când au retrocedat Hong Kong Chinei, au trebuit să permită unui mare număr de chinezi din fosta colonie să vină în Anglia.
Pe lângă inumanitatea unei eventuale selecții pe baza de religie, care oricum nu se discuta atunci, la acea vreme era imposibil de prevăzut o derivă ca azi spre un șoc al civilizațiilor, căci Occidentul însuși ieșea dintr-un șoc al civilizațiilor: cele două războaie mondiale, afacere de imputat exclusiv europenilor.
Așa încât, cum scria odată Charlie Hebdo despre bătrânul Jean-Marie Le Pen, fondatorul Frontului Național francez și fost militar torționar în Algeria și care a plâns întotdeauna după „l’Algérie française”: „Ce bine că Franța a pierdut Algeria, căci dacă ne luam după Le Pen azi am fi avut 40 de milioane de arabi în Franța, iar nu cinci, ca acum.”
